Cu un efort de imaginaţie, regulile povestitorului perfect, „prescrise“ de Horacio Quiroga şi citate de Marin Mălaicu-Hondrari în „Cartea tuturor intenţiilor“, pot fi aplicate şi în viaţă, nu numai în scrierea unei poveşti. Pentru că şi în viaţă există modele, ispita de a imita, dorinţa de a reuşi, lupta cu emoţiile, dezorientarea şi excesul de griji. Ca să nu mai spun că şi în viaţă există personaje. Dar să rămânem, mai bine, în contextul literaturii. Îndepărtându-ne de regulile lui Quiroga raportate strict la scris, e ca şi când am lăsa la o parte plăcerea de a scoate la lumină o „floare de mină“, aşa cum a fost numit de Mircea Cărtărescu, volumul semnat de Mălaicu Hondrari.

„O floare de mină desfăcută-n obscuritate, şi care trebuie neapărat scoasă la lumină“, ca să-l citez, mai exact, pe Cărtărescu. „O floare de mină“ asupra căreia o să revin, promit, odată cu „Apropierea“ şi „Lunetistul“, celelalte două romane semnate de Marin Mălaicu-Hondrari. În toate, intenţia e aceeaşi, una şi clară: de a scrie literatură. Prin referinţe concrete (obiectele care apar în romanele lui – stilouri, cărţi, maşini îmbrăcate în versuri de Gellu Naum), personaje (Clubul Trimbulinzilor, de exemplu, este un grup de prieteni pe care-i leagă aceeaşi pasiune, literatura) şi idei, scriitorul îşi susţine şi îşi demonstrează intenţia declarată încă din primul volum. Regulile lui Horacio Quiroga fac parte, şi ele, din acest „program“.

1. Crede într-un maestru – Poe, Maupassant, Kipling, Cehov – ca în Dumnezeu.
2. Crede că arta ta e o culme inaccesibilă. Nu visa să o iei în stăpânire. Când vei putea, o vei face fără să-ţi dai seama.
3. Fereşte-te de a imita, dar imită dacă influenţa e prea puternică. Mai mult decât orice, dezvoltarea propriei personalităţi cere multă răbdare.
4. Să ai credinţă oarbă nu în capacitatea ta de triumf, ci în ardoarea cu care ţi-l doreşti. Iubeşte-ţi arta aşa cum îţi iubeşti iubita, dându-i întreaga inima ta.
5. Nu începe să scrii fără să ştii de la primul cuvânt încotro te îndrepţi. Într-o povestire bine făcută, primele trei rânduri aproape că au importanţa ultimelor trei.
6. Dacă vrei să exprimi cu exactitate această circumstanţă „Dinspre râu sufla vântul rece“, nu există în toate limbile omeneşti alte cuvinte pentru a o exprima. Odată stăpân pe cuvintele tale, nu-ţi face griji să observi dacă între ele sunt consonante ori asonante.
7. Nu adjectiva inutil. Vor fi degeaba toate cozile de culoare pe care le vei adăuga unui substantiv slab. Dacă găseşti substantivul potrivit, va avea o culoare incomparabilă. Dar trebuie să-l găseşti.
8. Ia personajele de mână şi du-le cu fermitate până la final, fără să vezi altceva decât drumul pe care l-ai trasat. Nu te îndepărta văzând tu ceea ce ele nu pot sau nu le interesează să vadă. O povestire e un roman fără zgură. Ia asta drept adevăr absolut, chiar dacă nu e.
9. Nu scrie stăpânit de emoţie. Las-o să moară şi apoi evoc-o. Dacă eşti în stare să o reînvii aşa cum a fost, ai ajuns la jumătatea drumului.
10. Când scrii, nu te gândi la prietenii tăi, nici la impresia pe care o va face povestirea ta. Scrie ca şi cum povestea ta nu ar avea interes decât pentru micul ambient al personajelor tale, dintre care ai fi putut să fii unul. Nu în alt fel se obţine viaţa unei povestiri.

Sursă: Marin Mălaicu-Hondrari – „Cartea tuturor intenţiilor“, Ed. Cartea Românească, 2008, p. 51-53