Post navigation

din carti

Eros, mai mult demon decât înger

Căci, după cum bine știm, poeții nu scriu despre lucrurile de care au habar, ci despre lucrurile de care nu au habar, iar asta din motive de care n-au habar, dar de care vor, cu orice preț și în fiece amănunt, să aibă.

Nu e „dulcegăreală“, vorba unui anonim în viață, Eseul lui Patrick Süskind, „Despre iubire și moarte“. Pentru că nimic din ce-a scris până acum nu are de-a face cu sentimentalismul. E o analiză ironică, realistă, inspirată din exemple neașteptate. Doi îndrăgostiți în trafic, un cuplu la o cină festivă și un Thomas Mann tulburat de un chelner.  

Premisa: iubirea este ceva personal

Se pare că fiece individ în parte înțelege iubirea drept ceva care-l privește în modul cel mai personal, ca pe o chestiune de cea mai mare însemnătate pentru existența sa, astfel încât nici măcar astrofizicianului atunci când i s-au aprins călcâiele, nu-i mai pasă câtuși de puțin de originea universului, darămite de vremea de-afară.

Demonstrația: trei exemple
Pentru a-și susține ideea, Patrick Süskind pleacă de la trei situații diferite: 1. doi îndrăgostiți în trafic, 2. un cuplu de căsătoriți la o cină festivă și 3. un fragment din viața lui Thomas Mann, surprins la Hotelul Dolder din Zürich (1950), perioadă în care scriitorul face o pasiune subită pentru chelnerul Franzl.

1. O tipă „gen șoricel, profil drăgălaș, gât subțirel, păr des și cârlionțat“ și „un tip cu ceafa groasă, ras în cap, piele acneică, nas turtit și gura mereu întredeschisă“ așteaptă la o intersecție, într-un Opel Omega. În tot acest timp, între ei are loc un continuu schimb de gesturi explicite, vulgare, pe care scriitorul nu le recunoaște ca având de-a face cu intențiile lui Eros. „Cum o fi reușit oare Eros să-i facă pe ăștia doi să zămislească și să nască întru frumos?“, se întreabă, retoric, autorul. Pe el îl numește prost, iar pe ea năroadă. În acest caz, scrie Süskind, nu e vorba de iubire, ci de un „fleac dezgustător“, cârlionțata și acneicul formând un cuplu în care fiecare se mulțumește cu ce are. Cu toate că fiecare ar fi meritat altceva: ea, ceva mai bun, el, ceva pe măsura lui. 

2. Cuplul proaspăt căsătorit invitat la o cină festivă într-o casă burgheză este al doilea exemplu. Femeia, un soi de mecena, de 70 de ani, bărbatul, coregraf român, puțin peste 50. Sunt îndrăgostiții-siamezi, care nu se rup unul de altul niciodată, bulversați în cazul în care trebuie să mănânce din farfurii diferite. „Aceasta să fie adevărata iubire? Un soi de delir, cu siguranță. Și, bineînțeles, nebunie“, concluzionează Süskind.

3. Cazul Thomas Mann, care, deși căsătorit de 45 de ani și cu 6 copii, este tulburat de tânărul chelner Franzl. Se perpelește de dorul lui, îi scrie sub pretextul că l-ar putea ajuta profesional și cade în extaz după ce primește un răspuns de o „banalitate neîntrecută“: „Chiar m-am bucurat mult că v-ați gândit la mine“. Un model de iubire care nu se concretizează fizic niciodată, Franzl rămâne în panteonul imaginar al lui Thomas Mann, o iubire care servește propriei sale opere, „stimul artistic“ îi spune Patrick Süskind. 

Concluzia
– „În iubire și în cei îndrăgostiți se manifestă o doză considerabilă de prostie.“
– „Iubirea se plătește cu pierderea rațiunii.“
– „Cuplurile de îndrăgostiți înclină adesea spre un autism în doi sau spre aroganța în doi.“

În partea a doua a cărții, autorul scrie despre legătura dintre iubire și moarte. Iar cea mai frumoasă poveste de care se folosește pentru a o demonstra este legenda lui Orfeu. Evident, și ea o alegere personală – dintre toate personajele de care se folosește pentru a-și închega eseul, cel mai mai mult îl iubește pe Orfeu. De ce? Pentru că „fapta lui aparține vieții, și nu morții“. Ca și iubirea, de altfel.

Sursă: Patrick Suskind: „Eseu despre iubire și moarte“, Humanitas, 2015
It's only fair to share...Share on Facebook0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *