Post navigation

din filme

Mad Max: Drumul furiei noastre

Uitaţi ceea ce ştiaţi despre filmul clasic de acţiune! Pregătiţi-vă să intraţi în mintea unui regizor care şi-a conceput filmul ca pe ceva între rock şi operă. Un film gândit timp de 10 ani, cu un rezultat hipnotizant, o experienţă pe care nu am mai trăit-o de mult într-o sală de cinema.


Portretul lumii post-apocaliptice. Pentru a vă face o idee despre terifianta lume nouă pe care ne-o propune George Miller, iată o scurtă descriere. Acţiunea se petrece la 45 de ani de la căderea lumii, când nu mai există lege, pârgii ale puterii, apă şi nici pic de milă. Civilizaţia este o amintire şi numai pentru câţiva. Marile economii mondiale s-au prăbuşit, oraşele de pe coastă au dispărut, mâncarea este tot mai puţină, iar aerul poluat. Tot ceea ce a mai rămas din omenire există în deşert, în triburile sălbatice sau la bazele Citadelei, o fortăreaţă creată într-un sistem de peşteri, în care apa este pompată din singura sursă pe distanţe de mai mulţi kilometri. Controlând elementele esenţiale pentru viaţă, Citadela şi aliaţii acesteia, Oraşul Benzinei şi Ferma Gloanţelor, controlează pustietatea.

Citadela lui Miller, ca o pânză de Goya. Citadela este reprezentată ca un vis al unui pictor cu viziuni sarcastice, nebuneşti, care nu aude, dar care vrea să vadă tot. Aşa cum a fost Goya, în ultima parte a vieţii lui. Sau Hieronymous Bosch, la fel de bine, considerat şi el, în timpul vieţii, eretic şi alienat mintal. Pe primul nivel sunt umilii, înfometaţii şi însetaţii. Oamenii care cer, care stau cu braţele întinse, cărora li se dă apă cu porţia, pentru că aşa i-a educat Joe Nemuritorul (Hugh Keays-Byrne). „Să nu deveniţi dependenţi de apă!“ , le spune el. Să fii dependent de apă este păcatul capital în viitorul post-apocaliptic imaginat de Miller, apa este o comoară păstrată sub cheie, controlată nu pentru că e puţină, ci pentru că astfel Joe îşi controlează supuşii. 

Cu cât urci mai sus cu privirea în Citadelă, ajungi printre perfecţi  – războinicii, antrenaţii, concepuţi să lupte şi să câştige. Printre ei, se văd mai bine diformii şi groteştii, eşecurile geneticii, cel mai „reuşit“ fiind  însuşi Joe, care depinde de un aparat de ventilaţie pentru a putea respira. După el, vin fiii acestuia: Rictus Erectus (Nathan Jones), un copil în trupul unui uriaş, şi Corpus Colossus (Quentin Kenihan), un intelect matur închis într-un corp de copil. Tot sus, la mare înălţime, mai sunt camerele cele mai protejate, unde se află cele Cinci Soţii, ţinute şi ele sub cheie, la fel ca preţioasa apă. Sunt femeile-obiect, îmbrăcate în pânze, purtătoarele moştenitorilor pe care Joe îi vrea perfecţi. Evadarea lor din Capitoliu împreună cu Furiosa (Charlize Theron) declanşează marele conflict din film.

Situarea femeilor la înălţime, în camerele de sus ale Capitoliului, trimite şi la altă idee: feminismul. Faptul că viitorul le aparţine femeilor şi nu nebunilor, cum sugerează Max (Tom Hardy), este mai mult decât evident: Furiosa se luptă corp la corp cu Max, vrea să iasă de sub tirania din Capitoliu şi acţionează în acest sens. Se aliază apoi cu el şi cu Nux (Nicholas Hoult), e drept, însă nu fără un scop precis. Mai bine aliat, decât adversar. Furiosa îşi gândeşte bine poziţia! Şi o altă curiozitate: actriţele care le interpretează pe cele cinci soţii au luat lecţii de documentare, înainte de filmări, de la scriitoarea feministă Eve Ensler. Ensler a lucrat în Congo cu femei care s-au confruntat cu problema violului. Detaliul nu este întâmplător. Dorinţa care le uneşte pe cele cinci este să nu mai fie considerate obiecte! În plus, în film mai apar femeile-amazoane, păstrătoare de seminţe pe cale de dispariţie, şi femeile care asigură laptele matern în Capitoliu, o altă comoară, la fel ca apa şi sângele cu care sunt alimentaţi războinicii. Şi cu care Max îndrăzneşte să se spele pe faţă de sânge!

Pustiul din Namibia, scena unei înfruntări spectaculoase şi a unei linişti totale. Deşertul namibian este locul în care este pus în scenă conflictul dintre Furiosa şi oamenii lui Joe, aliaţi cu cei din Oraşul Benzinei şi Ferma Gloanţelor. Spun „pus în scenă“, pentru că filmul lui Miller este mai mult decât un film de acţiune. Este un spectacol, un sincretism al artelor – muzică, elemente de balet, chipuri acoperite de măşti, exact ca în primele forme de manifestare teatrală. Luptători care plutesc în aer, baterişti isterizaţi, un chitarist în transă, 18 vehicule apocaliptice „joacă“ în acest spectacol. Deşertul namibian este, reiau, şi locul unei linişti totale – puţinele momente de respiro pe care Miller ţi le permite. Pustiul acesta este, de fapt, pustiul din interiorul nostru. Nu e o metaforă gratuită, mesajul apare scris clar pe marele ecran, chiar la final. Ca un epilog după o reprezentaţie. El sună astfel: „Încotro să ne îndreptăm, noi care străbatem pustietatea în căutarea perfecţiunii interioare?“. 

Mad Max: Drumul Furiei
Foto: Freeman Entertainment

 

Răspunsul? Ar fi două. 1. Perfecţiunea exterioară este exclusă din start. Asemenea personajelor din „Minunata lume nouă“, unde există casta Alfa plus şi Alfa minus (în prima intră intelectualii şi studenţii, în a doua sfătoşii care dau informaţii irelevante), în „Mad Max: Drumul furiei“, protagoniştii Alfa au şi ei minusurile şi plusurile lor. Joe depinde de un aparat de ventilaţie (ok, el nu e tocmai un mascul Alfa, dar asta visează să fie prin haremul de fete pe care-l deţine), Furiosa are o mână tăiată, Max îşi arată slăbiciunile când este străfulgerat de anumite vise, iar Nux are nişte tumori la gât numite Larry şi Barry, care sunt ca şi prietenii lui, dar care-l şi omoară. Şi 2. Căutarea perfecţiunii interioare este inutilă în peisajul pustietăţii. E un fel de a spera în deşert, în deşertul namibian :). „Să speri este o greşeală, trebuie să acţionezi ca să supravieţuieşti“, spune Max. Şi spune bine.

 

Foto: Freeman Entertainment
It's only fair to share...Share on Facebook0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *