Marfa trebuia sa arate ca un tablou. Sa fie aerisita, curata, grupata. Sa te atraga.

„Ia citeste ce scrie aici!“ si mi se intinde un fel de manual, in format A4, cu titlul „Etalarea marfurilor – documentar“. Il deschid si incep sa citesc: „ORDIN: Se aproba Programul de masuri pentru imbunatatirea prezentarii retelei, etalarii marfurilor, vitrinelor si…“. Ma opresc.

„Nu mai am chef sa citesc, suna prea pretios, povestiti-mi dumneavoastra cum era cu vitrinele“. „Ei, daca nu vrei, nu mai citi, da’ vezi cat de serioasa era treaba? Asta vreau sa spun. Iti dai seama dupa cum suna aici. Si sa stii ca tot aici, in cartea asta, gasesti tot ce vrei despre vitrine. O sa vezi“. Asa a inceput discutia mea cu fratii Iftime. In contextul acestui reportaj, aproape ca nu mai conteaza cum era vremea de-afara, ce stiri se dadeau la tv sau care era starea mea de spirit. Povestile acestor doi fosti pictori decoratori au „redesenat“ timpul marturisirii. Fascinant si apetisant, asa cum nu se mai intampla azi, nici macar intr-o vitrina de provincie.

Exista, pe vremea lui Ceausescu o scoala, cu un nume precis si o adresa la fel de precisa: postliceala „N. Kretulescu“, specializarea „pictori decoratori si vitrinieri“, Bucuresti. Exista chiar si un maestru, Ramiro, specialist in cursuri de etalare, care avea darul sa faca dintr-o bucata de metraj si cinci bolduri o rochie, ba inca sa-i mai puna si-o floare in piept. Iar la sfarsit, dupa terminarea scolii, se dadea examen, din psihologia marfii, istoria artei si, in plus, un decor de facut. Dar oricat de organizate si de serioase erau lucrurile din punct de vedere teoretic, daca, practic, decorul nu-ti iesea, totul era in zadar. Iar ca sa-ti iasa, aveai nevoie si de inspiratie, starea de gratie care pune in miscare lucrurile. Mai ales atunci cand lucrurile se afla intr-o vitrina, cand trebuie aranjate ca intr-un tablou, cu planul intai si planul doi, contraste si centru de interes. De unde veneau ideile, date fiind lipsa de informatii si accesul blocat la sursele externe din timpul comunismului?

„De unde? Din cap! Din capul nostru! Trebuia sa ai imaginatie, sa vii cu idei“. Si-si amintesc, cand unul, cand altul, cum s-au dus pe munte sa caute o coaja de mesteacan pentru un decor, cum au transformat o lada veche intr-un sipet din care curgeau bijuterii, cum au pus un manechin pe un pick-up ca sa se invarta. Sau cum au creat un gard din scandurile unuia real, in care au agatat borcane de diferite marimi si cum, pe cel mai mare dintre ele au scris „Achizitionam borcane si sticle“. „Asta era tema vitrinei – trebuia sa punem accent pe mesajul asta, printr-un borcan care sa iasa in evidenta, ca sa atraga atentia trecatorilor. Am luat premiul trei cu acest decor“, spun ei. Iar dupa idei, veneau materialele. Si nu faceau nici aici rabat de la imaginatie. Foloseau, de la obiecte banale – staniol, polistiren, plastic, hartie colorata, culori pe baza de apa sau ulei, ace cu gamalie si fir de nailon -, pana la cele mai neobisnuite – clisee de la radioscopii bagate in soda caustica, floricele de porumb si panza apretata. Si toate acestea, teoria, ideile, materialele se invarteau in jurul unei singure filozofii: marfa trebuia sa arate ca un tablou, sa fie aerisita, curata, grupata. Sa te atraga. O adevarata strategie de marketing, din culisele careia voi reveni cu si mai multe detalii maine, in partea a doua.

Partea a doua…