Post navigation

din carti

Zenobia

Zenobia este ca un fluture cu aripi transparente. O „pasăre“ rară în lumea lepidopterelor, şi mai rară în lumea personajelor feminine din literatură. Zboară, e suspendată, poposeşte rar, orizontal, pe pământ, „abia îndrăzneam să nu respir, de teamă să nu se destrame“, scrie Gellu Naum. Întâlnirea cu ea este neînchipuit de frumoasă, neînchipuit de neaşteptată, ca să respect adverbul preferat al autorului. Iar atunci când dispare, ştii că e acolo, pluteşte în text, o aură ocrotitoare, cu trup de sticlă. Exact ca fluturele amintit. 

Din copilăria Zenobiei, Gellu Naum aminteşte doar un episod, mai mult vis decât realitate. Sau o realitate ca un vis. Când era mică, în nopţile cu lună plină, mama ei o ţinea strâns de mână, ca să nu plece din casă – odată, într-o astfel de noapte, şi-a pus patinele primite cadou şi s-a dus pe gheaţa din curte, unde a fost găsită dimineaţă, patinând în timp ce dormea. Mai târziu este găsită iar, leşinată, tot în ape, dar unele mlăştinoase. O salvează Petru, pentru că o iubeşte, şi împreună cu Iason, care nu o iubeşte, o aduce în casa domnului Sima. Aici este găsită din nou, de Gellu de data asta, într-o dimineaţă de iulie. Se îndrăgosteşte de ea la prima vedere, o scoate dintre loviturile de bocanci ale lui Iason, o lipeşte de umărul lui şi se mută în fanta unui dig, prima lor locuinţă. Aşa începe povestea de dragoste dintre personajul-narator/autor şi Zenobia.

„Eu n-am scris romane niciodată. Zenobia nu este un roman, ci un text autobiografic“, spune Gellu Naum într-un interviu publicat în „România liberă“, pe 16 ianuarie 1997. Cartea este structurată în 7 capitole – „Mlaştinile“, „Oraşul“, „Coridorul“, „Scara“, „Ultima întâlnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceaşcă de cafea fabricată în Suedia“, „Martorii“, „Scândura“ -, fiecare capitol în câte 14 până la 22 de fragmente, iar între fragmente sunt inserate (începând cu capitolul 2, „Oraşul“), extrase din ştiri apărute în ziare.

Referinţele autobiografice au coordonate spaţiale concrete, nume de străzi care au existat în viaţa scriitorului: Leonida nr. 5, Str. Sălciilor nr. 2, str. Palade, Grădina Icoanei, Piaţa Romană, Parcul Ioanid, str. Batiştei. De asemenea, aceste referinţe cuprind, prin dialogurile purtate cu diverse personaje, multe manifeste ironice la adresa „greilor“ din literatură, filozofie sau muzică. Kierkegaard este citit gol, cu uşa deschisă, Joyce îl face să vomite, Bach este improvizat la ţambal, iar un ţăran cu care vorbeşte despre capre este numit Goethe. Cu aceeaşi ironie îi explică doamnei Gerda (cap. „Coridorul“) şi de unde vine nevoia de a scrie:

E o infirmitate, doamnă, e din naştere, mă apucă aşa… Eu am sentimentele mele, îmi vine să şi plâng de câte ori vorbesc despre asta, nu pot explica verbal, dacă mi-aţi împrumuta o clipă oliţa, aş plânge în ea ca într-un lăcrimar şi poate că m-aţi înţelege.
(Gellu Naum, Zenobia, Ed. Polirom, 2012, p.338) 

Dar textul rămâne, înainte de toate, un text despre dragoste. Despre dragostea pentru Zenobia. Lucru confirmat de scriitor şi în paginile cărţii, şi în interviuri:

Eu scriu aici despre dragoste. Am vorbit despre l’esprit femme, despre spiritul feminin şi este un lucru foarte important. Era un lucru important pentru mine să pot, prin scrisul meu, să transmit credinţa mea profundă în spiritul feminin.
(Interviu cu Gellu Naum, „România liberă“, nr. 2068, 16 ianuarie 1997)

După ce o desprinde din loviturile de bocanci ale lui Iason şi se mută cu ea în fanta unui dig, Zenobia a prins deja aripi. Are siluetă de cristal, e îmbrăcată în plastic mai întâi, apoi, când părăsesc mlaştina pentru a se muta în oraş, într-o rochie putredă şi îngălbenită de vreme. Din ea ies aburi şi fum, devine concretă prin lentoarea cu care este înzestrată, dură şi blândă, îi ghiceşte lui Gellu toate gândurile şi îl fereşte de explicaţii. Îşi păstrează frăgezimea lăuntrică. Iar în final, când se reîntorc în mlaştini, o vedem albită de vreme, cu mâinile în poală şi aşteptându-l. În două cuvinte, Zenobia este mirificul dezlegat, principiul feminin, Spiritul-Femeie, lucrul uitat pe care Gellu Naum şi l-a propus să-l comunice încă de la naştere. Este „ambiţia şi reuşita unui scriitor considerat ultimul reprezentant al suprarealismului european. 

Întinsă pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început să deseneze. După un timp (…), mi-am dat seama că ea adormise. Atunci am ridicat binişor de pe pieptul ei, ca să n-o trezesc, creionul, am aprins becul şi am citit mai întâi titlul primului desen, caligrafiat cu deosebită aplicaţie, deşi Zenobia nu folosise mâinile şi ochii pentru asta: Zenobia în viaţa mea. (…) În centru se afla conturul feţei mele, fără urechi, ca o mască stranie şi diafană. Ochii, mai mici şi mai depărtaţi decât îi am, priveau parcă spre înăuntru. Linia bărbiei părea o mângâiere a creionului. Gura, mult accentuată, domina toate cele trei elemente ale feţei. (…) Lipită de obrazul meu, acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stângă, se afla Zenobia. Părea un cercel uriaş sau o lampă-difuzor întinsă până unde mi se termina bărbia.
(Gellu Naum, Zenobia, Ed. Polirom, 2012, p. 371-372)

It's only fair to share...Share on Facebook0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *