Nu vin la cafenea nici să fac afaceri, nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca mea de matematician, care are din păcate nevoie de excitantul cafelei. Mă costă bani şi sănătate, dar nevoia e imperioasă.

Dan Barbilian (Ion Barbu), matematician, poet şi capşist fanatic al perioadei interbelice, este, în cartea lui Emil Manu, „Cafeneaua literară“, subiectul unui incident despre care confraţii capşişti au povestit multă vreme. Unul dintre ei, Şerban Cioculescu, l-a redat întocmai în Amintirile sale, iar Emil Manu a preluat evocarea în volumul amintit.

„N-am avut norocul să asist la scena pe care a făcut-o Ion Barbu, în acea memorabilă zi“, scrie Şerban Cioculescu. Ajuns la puţin timp după scandalul ale cărui urmări încă se mai simţeau în atmosfera de la Capşa, Şerban Cioculescu a chemat chelnerul – piccolo îi spune el – şi i-a spus să îi aducă imediat Condica de reclamaţii. A copiat rând cu rând plângerea lui Ion Barbu şi a inclus-o în Amintiri. 

Consumator pătimaş al excitantei băuturi, matematicianul-poet era un frecventator celebru al locului. Emil Manu îl descrie ca pe un tip sociabil, deschis dialogurilor cu prieteni vechi sau cunoscuţi noi, chiar dacă părea un „urs solitar“. Venea aici zilnic, la primele ore ale dimineţii şi după-amiaza, iar în faţa lui se afla mereu un „filtru cu repetiţie“.

„Filtrul de cafea“ presupunea un vas cu o porţie dublă, adică două ceşti generoase. Cei care o doreau mai slabă aveau, lângă filtru, o rezervă de apă caldă. Se prepara în 6, 7 minute, timp în care Ion Barbu îşi scotea un teanc de câteva zeci de foi albe, ministeriale, îşi potrivea uneltele şi ataca o teoremă nouă din disciplina sa. Numai după ce începea să bea din „licoarea neagră cu virtuţi inspiratoare“, se apuca de lucru. Şi pentru că îi plăcea cafeaua concentrată, a simţit numaidecât „sabotajul“. Aşa a ajuns să lase scris în Condica reclamaţiilor rândurile de mai sus. Incidentul s-a petrecut spre sfârşitul anului 1951 când, din motive de economie, se dilua cafeaua şi se foloseau resturile filtrelor consumate. 

Sursă: Emil Manu - „Cafeneaua literară“, Ed. Saeculum I.O, Bucureşti, 1997, p. 35-40

Post-ul Sabotajul de la Capşa apare prima dată în din viata punct ro.

Sunt parca locuri care, dintr-un inceput, primesc o anumita soarta, de la care nu se mai pot abate. 
– Gheorghe Crutzescu

Bucurestenii au dat de gustul absintului si al ananasului proaspat, pentru intaia oara, la Capsa. Fetele „cumsecade“ se fereau de trotuarul lui Capsa ca de necuratu’. La Belle Otero, insa, o dansatoare infocata, a framantat trotuarul goala, in zapada, chiar daca s-a ales cu o congestie pulmonara. Toti au scris istorie pe Calea Victoriei. Si povesti fabuloase, evocate intr-o carte fabuloasa, „Podul Mogosoaiei. Povestea unei strazi“, de Gheorghe Crutzescu.

 „Podul Mogosoaiei. Povestea unei strazi“ este si cartea de la care a plecat proiectul „Cu bastonul prin Bucuresti“, initiat de A.R.C.E.N.

Prima editie a cartii a aparut in 1943, iar editia actuala, publicata la Ed. Humanitas, este o reproducere integrala a celei originale, cu ilustratii noi si cateva pasaje recuperate care, in 1986, au fost eliminate. Dintre toate punctele-cheie de pe Calea Victoriei, m-am oprit la capitolul despre Capsa, „unul din centrele nervoase ale Bucurestilor, unde pulsul orasului se simte mai bine“. La finalul textului, puteti asculta si inregistrarea audio a evenimentului lansarii cartii.

La sfarsitul secolului al XVIII-lea, pe locul unde se afla astazi Capsa, si in vecinatatea lui, erau casele si curtea lui Radu Slatineanu, mare vornic. In 1812, Mathias Brody, sas de origine, dupa ce ridica o „sandrama de scanduri“, in fundul curtilor lui Slatineanu, le aduce bucurestenilor primul spectacol public, o diorama.

Si din patru parti ale orasului, curgea lumea siroriu neintrerupt, sa o priveasca, sa se mire si sa aiba ce istorisi.

Istoriseau despre orase vestite, incoronari de regi si imparati, calatorii pe mare si pe uscat. Dupa patru ani, indestulat, Mathias Brody „pleca sa se faca monsier“.

In 1828, un Italian, Eronimo Momolo, fostul bucatar al lui Grigore Voda Ghica, transforma diorama intr-un teatru, cunoscut ca „teatrul cel vechi sau teatrul mic“. Pe aceasta scena, soseste prima trupa de teatru straina si tot aici debuteaza, pe 1 august 1850, Matei Millo, in „Baba Harca“, ocazie cu care bucurestenii au vazut, „pentru prima oara si cu mare minunare, un foc bengal care se aprindea pe scena“.

Momolo, italianul cu nas negustoresc, isi extinde afacerea si, pe la 1830, inchiriaza „sau chiar cumpara“, scrie Gheorghe Crutzescu, casele Slatinenilor si deschide si un birt, care devine rapid cunoscut prin deliciul mancarurilor din meniu, printre ele, vestitul „curcan tintirom“ (gentilhomme). Deasupra birtului isi face loc o sala de bal, unde tot pentru intaia oara in istoria Capsei, se desfasoara primul bal mascat.

O multime de masti, de tot felul si cu purtare delicata insotita de vorbiri de duh, desfata pe privitori. Intr-aceste masti, era si patru in costum de un salas de tigani; acestia erau foarte vrednici de privire, ca vorbea tocmai in felul tiganesc; dintr-insele una da pentru noroc; si tot ei jucau jocuri tiganesti.

Dupa trei decenii de glorie, spectacol si mancare buna, urmeaza, inevitabil, o perioada de decadenta. Bucurestenii fug din „Sandramaua lui Momolo“, la concurenta, noua Sala Bossel, iar pentru serile calde de vara, in Gradina Rasca, tinuta de un ceh, Hrtschka.

Barbatii veneau la Rasca sa se uite la fete, si fetele, adunate de prin toate mahalalele Bucurestilor, se plimbau pe alee, indelung, si zambeau la barbati.

Dumitru Capsa, un cojocar subtire, roman macedonean, este cel care care cumpara casa Slatineanu, iar nepotii lui, Antonie, Vasile, Constantin si Grigore, cei care intemeiaza Casa Capsa. In 1868 se deschide cofetaria, in 1881, restaurantul si hotelul, iar in 1886, cafeneaua. Investitiile au fost de 5000 de lei si un personal alcatuit din trei lucratori, un ucenic si un randas. Pentru ca se voiau dulciuri cum nu s-au mai vazut ori degustat, Grigore se specializeaza in arta cofetariei la Boissier, „intaiul ciocolatar al lumii“.

Aici au mancat, laolalta, romani si straini de vaza, de-aici isi lua subiectele cronicarul monden al vremurilor, Misu Vacarescu, Claymoor, aici oamenii se incingeau in subiecte fierbinti despre cai, vinuri si femei. La Belle Otero le starnea, cel mai mult, fanteziile.

Pustnicul care mananca cat mai multe urzici, care bea cat mai multa apa si care posteste mereu nu va va vedea dansand, domnisoara, fara sa ofteze, sa va doreasca si sa-si dea dracului castitatea si sandalele, scrie La Belle Otero, in „Amintiri“, evocate de Gheorghe Crutzescu.

Dupa razboi, se discuta la fel de mult, dar se consuma mai putin. In 1938, restaurantul se extinde, iar cafeneaua se suprima. „Se deschise o sala frumoasa, primitoare, calda, si restaurantul a cunoscut iar zilele frumoase de odinioara, cand trebuiau retinute mesele din timp… Si, ca si mai inainte, Capsa continua sa fie o permanenta in viata acestui oras“, incheie Gheorghe Crutzescu capitolul dedicat Capsei, pe care tot el o numeste „buricul tarii si cronica ei vie“.

Catalin Istrat (moderatorul evenimentului si editorul cartii) – min. 00:01
Silvan Ionescu (Directorul Institutului de Istorie a Artei) – min. 14:52
Sandra Ecobescu (Fundatia Calea Victoriei) – min. 22:43
Serban Marin (Arhivele Nationale ale Romaniei) – min. 39:06
Edmond Niculusca (A.R.C.E.N) – min. 46:23

Post-ul Capsa, „buricul tarii si cronica ei vie“ apare prima dată în din viata punct ro.