– Ce vrei sa faci, Juan Pablo?
– Sa te omor, Maria! M-ai lasat singur!

„Capul meu e ca un labirint intunecos. Niste fulgere ii lumineaza din cand in cand coridoarele. Nu stiu pentru ce fac anumite lucruri. Dar, nu; nu-i asta…“, ii spune Pablo Mariei. Nu, nu-i asta. Si-atunci, ce e? O urmareste maniacal, dar ii scapa mereu printre degete. Ii scrie des si tensionat, insa primeste raspunsuri lapidare. Dezvolta o pasiune devoratoare pentru Maria, cu pretul unui drum din ce in ce mai sigur spre o inevitabila crima. L-am comparat pe Juan Pablo Castel cu Humbert, desi Maria Iribarne nu este la fel de accesibila ca nimfeta lui Nabokov. Pe amandoi ii leaga aceeasi drama: iubesc fara speranta. Unul o femeie maritata, celalalt o fetita. La acest nivel, si Pablo, si Humbert, se-nvart intr-un tunel comun. Se-ntuneca deliberat.

Declicul. Timpul indelungat petrecut de Maria Iribarne in fata unui tablou, pierduta asupra unui detaliu pe care cei mai pretentiosi critici l-au trecut cu vederea, il convinge pe Juan Pablo Castel ca ea este singura care i-a prins mesajul picturii. „Singuratatea nelinistita si totala“, asa cum transpare din detaliul in care o femeie sta meditativ pe o plaja pustie, il face pe pictor sa se identifice cu necunoscuta din expozitie. Sedus de aceasta idee, cade intr-o iremediabila indragostire si incepe sa o caute cu disperare, aruncandu-se, voit, maniacal si drept, intr-un labirint al intrebarilor, al temerilor, al solitudinii, al fericirilor de scurta durata, al suspiciunilor si, intr-un final, al mortii.

Aceasta nu este o crima. Primul roman al lui Ernesto Sábato (1948) nu este deloc un roman despre o crima, nu in sensul cartii lui Patrick Süskind, Parfumul, unde avem si un subtitlu, „Istoria unui ucigas“. Chiar daca naratorul – personajul confesiunii joaca cu cartile pe masa din primele doua randuri – „E de ajuns sa va spun ca sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe Maria Iribarne“ -, „Tunelul“ spune povestea din spatele unei crime, mecanismul psihologic, nu fizic, al acestui act. Desi faptul in sine este violent, crud, sangeros chiar, el nu vine sa „incununeze“ o istorisire desavarsita. Devine mai putin coplesitor, mai putin frapant, in raport cu modul maniacal in care sunt demontate, pe rand, situatiile posibile si cele reale care o au ca protagonista pe femeia iubita. Spun posibile, pentru ca Juan Pablo Castel are placerea chinuitoare de a construi scenarii si de a-si cultiva, astfel, gelozia. Face analiza grafologica a putinelor randuri pe care le primeste de la Maria, isi imagineaza ca drumurile ei imprevizibile la tara au ca scop intalnirile amoroase cu Hunter, un var din partea sotului, o pandeste la geam ca un Gatsby ratacit. E indragostit. Sau se complace intr-un sadism sentimental pe care numai o cada cu apa rece il poate scapa de pacate, lucru care se si intampla, de altfel, in roman.

Cine este Maria. Cea mai clara descriere a Mariei este, culmea, in termeni intunecati. „Cuvantul nocturn era, poate, cel mai apropiat de Maria“, spune Juan Pablo. La inceput necunoscuta, apoi fugara. Imprevizibila, nehotarata, tematoare. Mereu grabita. Telegrafica in exprimare, fie ca dialogheaza verbal, fie ca o face in scris. Sotia lui Allende, un orb – iata, din nou, tema intunericului, a obscuritatii, a tunelului. Cand Maria Iribarne, cand Maria Iribarne Hunter, de cele mai multe ori doar Maria. Tese in jurul ei un mister contagios, toxic, creeaza o dependenta bolnavicioasa, viata nu poate exista in afara ei, spune Juan Pablo. Trecerile Mariei in carte, trecere in sensul pasilor, al mersului fizic, au acelasi efect ca si trecerea Matildei asupra lui Petrini sau a strainei asupra lui Baudelaire. „Nu putui sa nu intorc capul dupa o silueta, une passante, cu splendide picioare in cizme de iarna, picioare vizibile doar intre haina de blana si negrul acestor cizme, ah, picioare care parca ma orbira pentru o clipa. Ca si poetul damnat, ma stapani un sentiment brusc de melancolie ca ea a trecut si n-o voi mai vedea niciodata“ (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pamanteni). Sau: „Si mandra, o femeie trecu prin fata mea/(…) Eu ma-mbatam privind-o si beam, ca pe-un venin,/ Din ochiul ei, cer vanat de uragane plin (…)“ (Ch. Baudelaire, Unei trecatoare). Asta e Maria Iribarne!

„Nu, coridoarele erau tot paralele“. Ok, s-ar putea spune ca Juan Pablo e un nebun, dus cu capu’, un ciudat si-un antisocial. Dar la fel de bine poti spune ca e pur si simplu indragostit. Daca n-ai iubit, n-ai omorat. El o face la modul propriu. Si nu tine sa-si motiveze gestul, intentia lui nu e de a se explica. Dimpotriva, de a retrai, confesional, povestea cu Maria. De a fi din nou cu ea, acolo, in labirintul mintii, unde fusese si in timpul vietii ei: „Parca traiseram pe doua coridoare alaturate sau pe doua tunele paralele, fara sa stim ca mergem unul langa altul, doua suflete asemanatoare in situatii asemanatoare, intalnindu-se la sfarsit in fata unei scene pictate de mine, o scena destinata numai ei, ca un anunt secret al prezentei mele, al faptului ca cele doua coridoare se impreunasera, in sfarsit, si ora intalnirii sosise. Ora intalnirii sosise! Era adevarat, oare, ca cele doua coridoare se impreunasera si ca sufletele noastre se contopisera si ele? Cata iluzie! Nu, coridoarele erau tot paralele“.