E ca un canon. Ca la icoane. Nu ai cum sa intervii, pentru ca iese altceva. Da, cauti sa imbunatatesti, pentru ca poate nu-ti iese mereu cum trebuie. Imbunatatesti cu fiecare animal pe care il faci.

Pe-o masa, o potarniche. Pe alta, un canar si-o rata salbatica. Pe un dulap, un sarpe cu clopotei, iar dupa doua usi uriase, un cocos de mesteacan. Intr-un sertar, gandaci de Madagascar si-o tarantula. Intre toate acestea, Radu. Lucreaza atent la omoplatii unui urs de pestera. Nu, nu suntem intr-un film, ci la Muzeul Antipa. In demisolurile lui, taxidermistii fac magii – dau viata animalelor, pasarilor, pestilor. Adica, fac arta. Arta de a reda iluzia realitatii.

„Am o intalnire cu Radu Pana, taxidermistul, il puteti chema, va rog?“. In mai putin de cinci minute, soseste Radu. Il stiu doar de la telefon si din mailuri – ne chinuim de ceva timp sa concretizam aceasta intalnire si iata ca am reusit. Pe ultima suta din 2012, intr-o dupa-amiaza cu troiene, panica in magazine si blocaje pe strazi. Exact inversul lumii din subsolurile Muzeului Antipa. Las in urma scheletele uriase, capetele de elefanti iesind din pereti si lumina supranaturala care scalda incaperile, transformandu-le intr-un univers special. Un univers pentru unii lipsit de spectaculos si devenit obisnuinta, pentru cei mai multi, insa, o sursa de curiozitate.

„Ai vazut Taxidermia ?“, „Da, l-am vazut“, imi spune Radu. Si continua: „E grotesc. Nu asta isi propune aceasta meserie“. Filmul lui György Pálfi, greu de vazut, greu de digerat, a fost, intr-un fel, unul dintre punctele de la care am plecat in realizarea reportajului. Taxidermistul din film, interpretat de Marc Bischoff, duce aceasta arta la limita ei extrema; Balatony Lajoska viseaza sa se impaieze pe el insusi, sa transforme corpul uman, prin naturalizare, intr-un soi de David al lui Michelangelo. Dar asta se intampla doar in mintea lui György Pálfi, in perceptia unui privitor, a unui taxidermist de rand, lucrurile pot sta altfel. Si-atunci, ce este, de fapt, taxidermia, naturalizarea, impaierea, in limbajul familiar? Si cu ce anume trebuie sa fii inzestrat ca sa-ti placa sa faci aceasta meserie? O sa le iau pe rand.

Mai intai, trebuie sa existe o atractie. Radu Pana ii spune „pornire interioara“. O „pornire interioara“ care a inceput la varsta de 12, 13 ani, cand colectiona pene, fotografia animale si oase diverse. A continuat apoi cu primul experiment: impaierea unui scatiu care, povesteste el, „bineinteles ca nu a iesit, era o bucata de piele sub forma de pasare“. Dar nu s-a oprit. Aici intervine tenacitatea: „Am cautat apoi carti ca sa invat. Si le-am gasit cu greu, tarziu, de-abia in clasa a XII-a“. Dupa terminarea Liceului industrial, profilul electrotehnic, a dat la Veterinara – era singura facultate relativ apropiata de pasiunea lui. „Pentru ca nu am reusit, m-am angajat la Antipa. Am făcut mai târziu Agroturism ca sa fiu pe post cu studii superioare, nu gaseam in domeniu asa ceva.“ Odata ajuns la Muzeu, in ’91, a inceput adevarata ucenicie: „Echipa de atunci tocmai se intorsese dintr-o expeditie in Indonezia, a venit cu mult material, corali, bureti, soparle, scoici, crabi, prin urmare, am intrat in plin“. De-atunci au trecut 21 de ani, iar tenacitatea, curiozitatea si dorinta de perfectionare nu l-au parasit nici macar o clipa. Nici n-ar fi avut cum, pentru ca altfel, maimutica tamarin nu ai fi zis ca sta sa-ti sara in brate, ca papagalul cu pene albastre pare sa asculte ce spui, iar rata salbatica zici ca a iesit acum din apa.

„Ti s-a propus, vreodata, sa impaiezi animale de companie?“, il intreb. „Da, am facut, dar nu mai fac pentru ca nu mai vreau, este greu sa-i surprinzi unui animal de companie trasatura fetei, trebuie sa petreci timp cu el; de exemplu, ratele salbatice seamana toate intre ele, pe cand un caine are privirea lui, mimica lui“. Aici intervine canonul. Pentru a reda cu fidelitate felul de-a fi al animalului, indiferent ca e urs, jder, rechin, este obligatoriu sa lucrezi dupa imagini, dupa poze: „E ca la icoane. Nu ai cum sa intervii, pentru ca iese altceva. Da, cauti sa imbunatatesti, pentru ca poate nu-ti iese mereu cum trebuie. Imbunatatesti cu fiecare animal pe care il faci“. Asa a procedat mereu, indiferent ca subiectul a fost o pasare Colibri sau un urs polar.

Pe micuta Colibri a facut-o in ’94, cand cercetatorii din Muzeu s-au intors dintr-o expeditie in Brazilia, iar pe uriasul urs polar relativ recent, in timpul cursurilor de perfectionare din Norvegia, cinci ani la rand, cate trei luni pe an. „Apropo, nu ai fost tentat sa pleci din tara?“. „Pai, am plecat. Am vazut cum e si m-am intors. La Antipa nu ai cum sa te plictisesti, sunt multe de facut, de vazut. Acum fac niste mulaje dupa omoplati de urs de pestera, pe care trebuie sa-l reproducem, maine am de impaiat ceva; acum o luna am scos din butoaie niste pesti, am schimbat alcoolul sau formolul, depinde ce-au avut. Daca nu sunt astea, sunt expozitiile temporare. Ai tot timpul ceva de facut.“ „Si nu te atasezi de lucrarile tale?“, il intreb. „Ba da, ma atasez, dupa care ma detasez, ca nu am ce sa fac. Imi place sa le fac, dupa care, gata“, raspunde Radu. Se ridica apoi si se indreapta spre masa de lucru pentru a verifica mulajul dupa omoplatii de urs. „Trebuie sa scot si celalalt omoplat din negativ, ca e turnat. Am folosit un cauciuc albastru, uite, e prins in ace de insecta. Ácele astea sunt, si ele, pe dimensiuni, 1, 2, 3, 4, 0, doi de 0, trei de 0“. „Si in afara de ácele astea, ce mai folosesti – cum suna trusa unui taxidermist?“. Radu se repede spre un dulap si scoate o cutie compartimentata cu ochi de sticla, ochi de bufnita, huhurez sau uliu, 12 mm, galbeni; ochi pentru fazani, 10 mm; ochi pentru toate mamiferele si toate pasarile. Dar nu e numai asta, mai sunt „toate nebuniile“, cum le spune el: „ciocan, cleste, penseta, aspirator, aragaz, chei, frigider, polizor, orice, orice; bisturiu cu lama care se schimba cand se toceste, lame mai ascutite, mai strambe, pensule, culori, toate nebuniile“. „Si-atunci cand impaiezi, de exemplu, o pasare, care e partea cea mai migaloasa?“. „La pene. Trebuie sa fii atent cum le aranjezi; in mod obisnuit, radacina iti spune cum sa le asezi. Este exact ca tigla pe casa, vine una peste alta, tu trebuie doar sa respecti ordinea lor; se intinde aripa, se incepe de la varful ei, de la cele mai mari, la cele mai mici, se iau pe randuri, pe culori, cauti sa nu se amestece intre ele“.

Mai am o intrebare. De fapt mai multe, dar una dintre ele nu-mi da pace din momentul in care am intrat in cabinetul lui Radu. Le las pe toate, insa, pe maine.

Partea a doua…