Pentru că mi-a plăcut de la prima carte pe care am citit-o, Cartea tuturor intenţiilor, până la Apropierea şi Lunetistul, am vrut de mult să fac un interviu cu Marin Mălaicu Hondrari. L-am întrebat, printre altele, ce anume face ca o poveste să fie bună. Mi-a răspuns: „Totul; şi cel mai neimportant e subiectul poveştii“. Mă întreb acum (şi de fiecare dată când descopăr un scriitor care îmi place!) ce face ca o carte să fie bună. Cred că trebuie, în primul rând, să simţi că textul te doreşte. Dacă dragoste nu e, nici carte nu e. Eu am simţit asta. Şi în Cartea tuturor intenţiilor, şi în  Apropierea, şi în Lunetistul. Lucru pe care vi-l doresc şi vouă!

De ce scrii?
Ca să nu citesc tot timpul.

Când ți-ai dat seama prima dată că vrei să devii scriitor și nimic altceva?
Îmi amintesc exact: treceam strada și am văzut o fată cu ochelari de soare și buze foarte roșii; apoi m-am uitat mai bine în jur și era noapte, nu era nimeni, zăpada scârțâia.

Dacă nu ai fi scris, ce altceva ți-ar fi plăcut să faci?
Mi-ar fi plăcut să fiu toboșar într-o trupă de rock progresiv.

Scriu conform mersului trenurilor din România.

Cât timp îți ia să scrii o carte?
Zeci de ani, enorm de mult, atât de mult încât mă plictisesc și o public neîncheiată.

Ai un program, un orar de scris?
Scriu conform mersului trenurilor din România.

Când știi că trebuie să te așezi și să scrii o carte?
Când simt că am ceva de spus, ceva ce încă e imprecis și pentru mine.

Cartea tuturor intențiilor e cartea la care aș vrea să scriu la nesfârșit, o dorință absurdă, firește, dar nu mai mult decât actul de a scrie.

Ce face ca o poveste să fie bună?
Totul; și cel mai neimportant e subiectul poveștii.

Te-ai gândit de la bun început ca ordinea cărților tale să fie 1. Cartea tuturor intențiilor, 2. Apropierea, 3. Lunetistul? Te întreb asta, pentru că există o continuitate între romane.
Cred că e bine dacă par scrise de același om. Cât despre ordinea lor, așa s-a întâmplat. Cred însă că e important că am început cu „Cartea tuturor intențiilor“, pentru că e cartea la care aș vrea să scriu la nesfârșit, o dorință absurdă, firește, dar nu mai mult decât actul de a scrie.

Poate deveni literatura și frustrare? În Cartea tuturor intențiilor, scrii: „Dacă dragoste nu se face cu de-a sila, literatura tocmai cu de-a sila se face. Sila ca instrument de precizie.“

Cred că da, un fel de frustrare a ierbii sub copitele vacii. Dar sila din citat nu are prea mult de a face cu frustrarea.

Ai un „portret“ al cititorului în minte atunci când scrii?
Nu mă gândesc niciodată la cititor atunci când scriu. Iar cititorul din mine e mereu nemulțumit, bineînțeles. Noroc că există cărțile altora.

Un poem bun face cât o mie de romane.

În cărțile tale, personajele au fie „un raft cu cărți“, fie „o cutie cu cărți“ sau „o geantă cu cărți“. Sunt ca niște mini-biblioteci portabile. Ce cărți ai recomanda tu în aceste mini-biblioteci portabile?
În primul rând, cărți de poezie, desigur. Un poem bun face cât o mie de romane. Și când spun cărți de poezie mă gândesc la Intimitate, la Ghinga, la Poemul care nu poate fi înțeles, la Vocea, la Nimic, la Obiecte mișcate și aș putea să o țin așa mult și bine, pentru că slavă Domnului avem poeți buni. Romane: Molloy, Austerlitz, Extincție, Darul lui Humboldt (astea încap într-o cutie de pantofi, nu de prințesă, e drept, ci de pedestraș).

Și în Cartea tuturor intențiilor, și în Lunetistul, există multe locuri provizorii (rulota, hoteluri, diverse camere închiriate). Poate oferi provizoratul stabilitate?
E drept că am avut parte de multe locuințe provizorii. Îmi amintesc că prin anii 2000 am locuit timp de un an într-un hotel și nu a fost chiar atât de rău. Cred că locuințele provizorii mi se potrivesc și pentru că îmi place literatura fragmentată, romanele fragmentate, neliniare, și atunci da, există o anume stabilitate în provizorat. Să nu uităm că însăși casa sufletului e provizorie.

Îmi plac foarte mult Antonioni, Jim Jarmusch, Bertolucci. Orice film semnat de ei cred că merită văzut.

Când scrii, ți se întâmplă să-ți vezi povestea ca pe un film?
Nu, eventual ca pe un ecran alb cu voci din off care se iau la întrecere.

Apropo de filme, ai un regizor care îți place? Niște filme pe care le-ai recomanda?
Îmi plac foarte mult Antonioni, Jim Jarmusch, Bertolucci. Orice film semnat de ei cred că merită văzut.

În ce stadiu este ecranizarea după Apropierea? Când îl vedem la cinema? S-a făcut distribuția?
Tocmai m-am întors din Spania unde, împreună  cu  regizorul Tudor Giurgiu și cu actorul  Andrei Runcanu, am fost pe urmele personajului din Apropierea. Patru zile de documentare la fața locului, să zicem. Ne-au venit idei noi pentru scenariu. Din câte știu, distribuția nu s-a făcut încă, filmul e abia la început de drum.

Foto: Facebook - Marin Mălaicu Hondrari

Post-ul Interviu cu Marin Mălaicu Hondrari: „Scriu când simt că am ceva de spus, ceva ce încă e imprecis și pentru mine“ apare prima dată în din viata punct ro.

„O floare de mină desfăcută-n obscuritate, şi care trebuie neapărat scoasă la lumină“, ca să-l citez, mai exact, pe Cărtărescu. „O floare de mină“ asupra căreia o să revin, promit, odată cu „Apropierea“ şi „Lunetistul“, celelalte două romane semnate de Marin Mălaicu-Hondrari. În toate, intenţia e aceeaşi, una şi clară: de a scrie literatură. Prin referinţe concrete (obiectele care apar în romanele lui – stilouri, cărţi, maşini îmbrăcate în versuri de Gellu Naum), personaje (Clubul Trimbulinzilor, de exemplu, este un grup de prieteni pe care-i leagă aceeaşi pasiune, literatura) şi idei, scriitorul îşi susţine şi îşi demonstrează intenţia declarată încă din primul volum. Regulile lui Horacio Quiroga fac parte, şi ele, din acest „program“.

1. Crede într-un maestru – Poe, Maupassant, Kipling, Cehov – ca în Dumnezeu.
2. Crede că arta ta e o culme inaccesibilă. Nu visa să o iei în stăpânire. Când vei putea, o vei face fără să-ţi dai seama.
3. Fereşte-te de a imita, dar imită dacă influenţa e prea puternică. Mai mult decât orice, dezvoltarea propriei personalităţi cere multă răbdare.
4. Să ai credinţă oarbă nu în capacitatea ta de triumf, ci în ardoarea cu care ţi-l doreşti. Iubeşte-ţi arta aşa cum îţi iubeşti iubita, dându-i întreaga inima ta.
5. Nu începe să scrii fără să ştii de la primul cuvânt încotro te îndrepţi. Într-o povestire bine făcută, primele trei rânduri aproape că au importanţa ultimelor trei.
6. Dacă vrei să exprimi cu exactitate această circumstanţă „Dinspre râu sufla vântul rece“, nu există în toate limbile omeneşti alte cuvinte pentru a o exprima. Odată stăpân pe cuvintele tale, nu-ţi face griji să observi dacă între ele sunt consonante ori asonante.
7. Nu adjectiva inutil. Vor fi degeaba toate cozile de culoare pe care le vei adăuga unui substantiv slab. Dacă găseşti substantivul potrivit, va avea o culoare incomparabilă. Dar trebuie să-l găseşti.
8. Ia personajele de mână şi du-le cu fermitate până la final, fără să vezi altceva decât drumul pe care l-ai trasat. Nu te îndepărta văzând tu ceea ce ele nu pot sau nu le interesează să vadă. O povestire e un roman fără zgură. Ia asta drept adevăr absolut, chiar dacă nu e.
9. Nu scrie stăpânit de emoţie. Las-o să moară şi apoi evoc-o. Dacă eşti în stare să o reînvii aşa cum a fost, ai ajuns la jumătatea drumului.
10. Când scrii, nu te gândi la prietenii tăi, nici la impresia pe care o va face povestirea ta. Scrie ca şi cum povestea ta nu ar avea interes decât pentru micul ambient al personajelor tale, dintre care ai fi putut să fii unul. Nu în alt fel se obţine viaţa unei povestiri.

Sursă: Marin Mălaicu-Hondrari – „Cartea tuturor intenţiilor“, Ed. Cartea Românească, 2008, p. 51-53

Post-ul Decalogul povestitorului exemplar apare prima dată în din viata punct ro.