Există o pagină Max Blecher pe Facebook. De-aici primesc mereu noutăţi legate de unul dintre scriitorii care îmi plac. Tot de-aici am primit ştirea că „Formula As“ a publicat un articol despre el. M-am dus repede să cumpăr revista. Recunosc, nu am mai făcut asta de mult. 

Max Blecher este un scriitor aproape mort în publicaţiile pe suport de hârtie sau online. Probabil că e o chestiune de gust sau, cum se spune, e un autor „nişat“. Şi poate că e mai bine să rămână aşa. Altfel, ar fi devenit ca destinaţiile supraaglomerate, în care toată lumea vrea să meargă. Şi pe care alţii ajung să le evite. 

Prin urmare, când am primit pe Facebook informaţia că „Formula As“ a publicat un articol despre el, am vrut s-o cumpăr numaidecât. Materialul conţine o serie de fotografii inedite și mărturisiri din corespondenţa Otiliei Ţeposu cu Dora Blecher Wechsler, sora scriitorului. Otilia Ţeposu este soţia criticului literar Radu G. Ţeposu, autorul primei monografii despre Max Blecher, Suferinţele tânărului Blecher.

Am selectat câteva detalii din articolul amintit şi le-am completat, unde a fost cazul, cu informaţii noi sau fragmente din cărţile lui Max Blecher. „Formula As“, nr. 23, 11-18 iunie 2015, se mai găseşte la chioşcuri şi costă 3,5 lei. 

1. Părinţii lui, evrei de origine, s-au numit Lazăr şi Bella Blecher. Bunicii din partea tatei s-au născut în Roman, iar cei din partea mamei, în Botoşani. Max Blecher s-a născut, şi el, tot în Botoşani (8 septembrie 1909) – fiind primul copil născut, Bella Blecher şi-a dorit să trăiască acest eveniment alături de părinţii ei. Când a împlinit două luni, s-a întors cu el la Roman, acolo unde locuia împreună cu Lazăr.

2. Lazăr Blecher importa porţelanuri şi cristaluri fine din străinătate. De la el, Maniu (numele de alint al lui Max Blecher), Dora (1912-2008) şi Frida (1914-1995), surorile lui mai mici, au deprins dragostea pentru obiectele frumoase. Iar de la mama, dragostea pentru flori: „Mama iubea mult florile. Când ieşeau primii ghiocei, ea ni-i aducea“, notează Dora în corespondenţă. 

3. A început să scrie poezii şi eseuri de la 12 ani. Primul text publicat a fost o scriere critică despre Cartea de la San Michele, a lui Axel Munthe. Avea aproximativ 16 ani.

4. Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate şi Vizuina luminată sunt principalele lui romane. A mai scris versuri, eseuri, cronici teatrale şi de film, scrisori către prieteni (recomand pentru corespondenţa lui, Max Blecher, mai puţin cunoscut, publicată la Editura Hasefer, în 2000). Îi plăceau muzica (a cântat la vioară şi la chitară) şi desenul. 

Până în 1946, eu nu am ştiut nimic despre blockul cu desene făcute de Maniu. Apoi, când le-am văzut, mi-am dat seama de ce părinţii nu vroiau să le vedem. Şi-au dat seama că reprezentau chinurile bolii care îl mistuiau. Erau desene <<în peniţă>>, în tuş negru şi roşu (…), în linii ce exprimau explozii puternice. Erau, indiscutabil, nişte metafore ale propriilor suferinţe, transfigurări ale bolii care-l mistuia. Desenele reprezentau figuri mistice, monştri înfiorători şi figuri diabolice (…). Întreaga mapă de desene a rămas multă vreme în casa părintească, bine pitită. Din păcate, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea.
(Formula As, nr. 23, 11-18 iunie 2015, p. 25)

5. Primele dureri în zona lombară au început la 16 ani şi-au fost provocate de un accident stupid. 

S-a dus să joace fotbal şi un jucător l-a lovit puternic cu piciorul. Pe vremea aceea, băieţii purtau bocanci şi lovitura a fost dură. A stat un timp în pat, doctorii i-au prescris comprese şi calmante, mai târziu a fost tratat şi cu sulfamide. Avea perioade când se făcea bine şi ducea o viaţă normală, altă dată cădea la pat şi boala progresa. A fost mai întâi o infecţie microbiană; în Franţa, au numit-o <<Morbul lui Pott>>. Dar nu a fost de la început tuberculoză. Mulţi ani după moartea lui, doctorii spuneau că dacă pe vremea când trăia Maniu ar fi existat antibiotice, ar fi fost salvat.
(Formula As, nr. 23, 11-18 iunie 2015. p. 24)

6. A fost internat la Sanatoriul de boli osoase din Berck-sur-Mer, unde a stat doi ani într-un corset de ghips. Apoi la Leysin, în Elveţia. Iar în România, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul din Bucureşti şi la Techirghiol. Experienţa din Berck este sursa de inspiraţie pentru Inimi cicatrizate. 

– În fond, pentru mine personal, boala nu mi se pare chiar atât de îngrozitoare…, spuse Emanuel lui Ernest, în timp ce aşteptau în odaie să li se anunţe venirea trăsurii.
          Am avut întotdeauna în mine un fond de lene care se găseşte acum pe deplin satisfăcut, continuă el. Îmi întind oasele pe căruţ, mă odihnesc admirabil, mă simt foarte bine… şi n-am nici o dorinţă să umblu… Cred că dacă m-aş ridica, durerile s-ar înfige din nou în spate necruţătoare. Un singur lucru mă chinuie…
          Tatăl lui, care stătea şi citea în aparenţă ziarul, ridică brusc capul.
          – Mă chinuie gândul că încet, încet va trebui să devin un adevărat bolnav… Că tot ce iau acum drept lenevie şi odihnă va deveni în curând un prizonierat teribil… Mi-e frică de scoborâş… mi-e frică să nu ajung a umbla cu două bastoane, sărind ca o broască…
          – Vezi doar bine că eu m-am vindecat, îl încurajă Ernest şi bătu cu pumnul în piept.
          – Porţi şi dumneata un corset? întrebă Emanuel.
          Pieptul sunase dur.
          – Da… dar un corset simplu, nu de ghips, răspunse cu jumătate de gură Ernest.
          – Pot să-l văd?
          Ernest îşi scoase haina şi cămaşa. Semăna acum cu un luptător antic cuirasat în scutul lui, ori cu un bust mecanic, plin de şuruburi şi curele, expus într-o vitrină ortopedică. Corsetul îi ţinea trupul rigid de la şolduri până la umeri. Era confecţionat dintr-un celuloid roz, perforat cu mii de găurele şi legat cu şireturi la spate. În jurul gâtului, în jurul şoldurilor şi pe laturi era înşurubat şi strâns cu o montură de nichel, foarte complicată.
          – Şi cât timp mai trebuie să-l porţi? întrebă Emanuel.
          – Acesta nu-l mai părăsesc niciodată, răspunse Ernest. Doar noaptea la culcare îl scot… Trebuie să-l îmbrac mereu… toată viaţa poate…
          Emanuel rămase tăcut şi gânditor.
          – Ei bine, decât să reintru în viaţă închis ermetic în asemenea aparat, prefer să…
          Tăcu şi lăsă fraza neisprăvită. Se făcu în odaie o mică tăcere. Tatăl lui se înfundă din nou în lectură în timp ce Ernest se îmbrăcă la loc.

(Inimi cicatrizate, Editura Aius-Craiova, Vinea-Bucureşti, 1999, p. 140)

7. Pentru că boala evolua vertiginos, iar tratamentele nu mai aveau nici un efect, scriitorul a ales să se întoarcă în Roman şi să aştepte aici sfârşitul. A locuit, în ultima parte a vieţii, într-o casă cumpărată de tatăl lui, pe str. Costache Morţun nr. 4. Grădina din spatele casei, plină cu conduraşi, era locul în care scria vara. Conduraşii erau florile lui preferate. Din păcate, casa a fost demolată în 2013. 

8. A scris imobilizat la pat, pe genunchi, ajutat de o lădiţă comandată special de tatăl lui, lucrată dintr-un lemn uşor.

Capacul îi servea ca masă de scris şi înăuntru îşi ţinea ustensilele. După moartea lui Maniu, Saşa Pană a venit la Roman, iar tata i-a predat tot ce a rămas de la el: manuscrise, corespondenţă, fotografii. A pus totul în lădiţa de lemn şi i-a dat-o lui Saşa Pană, care i-a promis tatei că o va preda Academiei Române. Aceasta fusese şi dorinţa lui Maniu.
(Formula As, nr. 23, 11-18 iunie 2015. p. 25)

9. Max Blecher este înmormântat în Cimitirul evreiesc de pe str. Bogdan Dragoş, din Roman, care nu mai e, din fericire, „un loc părăsit, invadat de mărăcini şi fără gard“, cum scrie Dora Blecher Wechsler în scrisorile ei către Otilia Ţeposu. L-am vizitat recent, e îngrijit şi păzit de o familie de ţigani care locuieşte acolo, prin îngăduinţa lui Iancu Wexler, preşedintele Comunităţii evreieşti din Roman. Şi are şi gard. 

Consider importante aceste câteva detalii din viaţa lui Max Blecher. Cunoscându-i viaţa, îi vom înţelege mai bine opera. Ceea ce mi-a plăcut în mod particular la textele lui este detaşarea (nu indiferenţa!) cu care şi-a analizat, în detaliu, boala. Şi faptul că a continuat să scrie, în aceste condiţii – întins pe gutieră şi cu o măsuţă de lemn uşor în braţe. La fel, viziunea lui cinematografică, picturală, onirică. Captivă într-un corset de ghips a fost şi Frida Kahlo şi nu s-a oprit să picteze. Locuitor al unui spital a fost şi Randle Patrick McMurphy, din „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, şi nu a încetat să trăiască (chiar dacă nu era bolnav!). Nici unul dintre ei – Blecher, Kahlo sau McMurphy – nu mi-a lăsat un gust amar. Fiecare a schimbat în felul lui ceva, fie că e vorba de literatură, pictură sau film.