Creştinii asociază parfumul cu decadenţa trupului, cu sexualitatea, iar bizantinii cu reputaţia urât mirositoare. Dacă la romani să miroşi bine însemna să ai o poziţie socială privilegiată, la creştini şi la bizantini, să miroşi bine presupunea să ai o poziţie socială „compromisă“. Evul Mediu este invadat de garofiţe, o floare foarte prezentă în grădinile timpului, de combinaţia de cimbru şi lavandă şi, în general, de aromele florale. Tot acum, mai exact în 1370, apare primul parfum cu o bază de alcool, „Apa Reginei Ungariei“, creată de nişte călugări dominicani. Rozmarinul este ingredientul principal. 

Renaşterea şi Barocul sunt inundate cu arome din Veneţia şi din Lumea Nouă. Italienii şi spaniolii utilizează pentru prima dată vanilia în parfumerie, iar francezii naturalizează arome ca iasomia şi irisul. Farmacia Santa Maria Novella din Florenţa devine celebră. Călugării de la Santa Maria Novella sunt cei care îi creează Caterinei de Medici un parfum inspirat de citrice, cu un miros predominant de portocale. În această perioadă apare ideea de a-ţi parfuma hainele, doamnele se accesorizează cu bijuterii parfumate şi poartă pe sub fuste săculeţi înmiresmaţi. Dispare, însă, ideea de a te spăla. Teama de apă are drept cauză epidemiile de sifilis. 

Începutul şi mijlocul sec. XIX miros a ape uşoare, florale, a citrice şi lavandă. În 1806, francezii fac cunoştinţă cu Apa de colonie imperială, preferata lui Napoleon şi a lui Joséphine (încă nu se făcea diferenţa între parfumurile masculine şi cele feminine), iar Houbigant devine furnizor oficial al Caselor regale. De-aici îşi procura şi Regina Maria parfumul. Houbigant produce şi primul produs de sinteză, cumarina. Moscul animal este uitat şi înlocuit cu arome obţinute artificial, menite să seducă olfactiv şi să ofere nasurilor pretenţioase un cocteil sofisticat de arome.  

În 1889, Aimé Guerlain creează primul parfum modern, Jicky, pentru care utilizează ca esenţe cumarina şi vanilina obţinute prin sinteză. A fost considerat destul de dur, dar bărbaţii din epocă l-au apreciat. Vedeta Casei Guerlain rămâne, însă, Shalimar (1925), care a avut ca „target“ clientele din America. Se spune că Shalimar s-ar fi născut printr-o eroare, Jean Guerlain a răsturnat, din greşeală, vanilină de sinteză peste Jicky. Parfumeurii rivali nu au crezut povestea. Astăzi, ambra a dispărut din compoziţie, parfumul fiind recreat. 

„O femeie fără parfum este o femeie fără viitor“, spune Coco Chanel, inspirată de o butadă preluată de la Paul Valéry. Ernest Beaux, parfumeurul ţarilor, este cel care a lucrat compoziţia faimosului Chanel N° 5. I-a prezentat creatoarei de modă mai multe mostre, iar ea a ales mostra cu nr. 5. Parfumul şi-a câştigat notorietatea prin două detalii: compoziţia şi flaconul. În ’21, anul lansării lui, compoziţia lui era următoarea:

Note de vârf majore (durează în jur de 30 de minute/ o oră): aldehide, minore: bergamotă, lămâie, neroli
Note de mijloc majore (se dezvoltă treptat şi se simt cam după o oră, două): ylang, ylang, minore: iasomie, trandafir, lăcrimioare, iris pallida
Note de bază majore (rezistă până la sfârşitul zilei, este ceea ce se simte pe haine şi după câteva zile): vetiver (pământ şi lemn), minore: santal, cedru, vanilie, ambră, zibetă, mosc.
Din compoziţia de azi lipsesc zibeta şi moscul. Cât despre flacon, designul lui este de inspiraţie art deco şi este cunoscut ca sticla farmaciştilor. 

Închei povestea cu Chanel N° 5, fără a încheia istoria parfumurilor. Mai sunt multe lucruri de aflat. Vă rezerv plăcerea de a afla povestea integrală urmărind site-ul Fundaţiei Calea Victoriei, pentru a vedea când mai au loc aceste cursuri.

Curiozitate: Parfumul conţine 20% – 30% de concentrat diluat în alcool de 96° , apa de parfum 10% – 20% de concentrat diluat în alcool de 90°, iar apa de toaletă, 10% diluat în alcool de 90°. Parfumeurii parizieni recomandă folosirea apei de parfum sau de toaletă dimineaţa, iar parfumul, seara. Ideal este să fie din aceeaşi gamă.

Post-ul Istoria parfumului: de la răşini şi ierburi aromate, la picătura de Chanel No. 5 (II) apare prima dată în din viata punct ro.

Am primit invitaţia de a participa la unul dintre cursurile organizate de Fundaţia Calea Victoriei şi, odată cu ea, marele răsfăţ de a-mi putea alege cursul. M-am oprit la „Istoria Parfumului: din Antichitate la extravaganțele contemporane“ dintr-un motiv subiectiv, să spunem că am vrut să asociez o stradă cu o amintire. Însă după cele trei zile în care am ascultat-o pe Monica Neaţu, istoric de profesie, şi am trecut prin diverse experienţe olfactive, simple ori sofisticate, am rămas cu mult mai multe amintiri. Împărtăşesc cu voi o parte din ele şi vă invit să descoperiţi singuri toată povestea urmărind site-ul Fundaţiei amintite, pentru a vedea când mai au loc aceste cursuri.

Cuvântul „parfum“ vine din latinescul „per fumum“, care se traduce „prin fum“ sau „prin intermediul fumului“. Asta pentru că la începuturile lui, parfumul nu a fost altceva decât o fumigaţie obţinută dintr-un amestec de răşini, ierburi şi lemne aromate, cu care se parfumau templele şi lăcaşele de cult sau care se folosea în ritualuri magice. La egipteni, în vremea Cleopatrei, erau la modă conurile de ulei parfumat (parfum solid). Se aşezau în vârful capului şi, în contact cu căldura, se topeau. Pe lângă mirosul pe care îl împrăştiau, aveau şi un rol medical, apărau tinerele egiptene de temperaturile ridicate. E posibil ca acest detaliu să fie o extravaganţă a vremii. Nu e obligatoriu ca toate femeile din perioada respectivă să-şi fi pus asemenea conuri pe cap.

Parfumurile din spaţiul egiptean sunt parfumuri grase, cu o bază uleioasă (erau macerate în grăsime diverse flori, seminţe), foarte rezistente. De la egipteni rămân tehnicile de extracţie şi tot de la ei şi prima paletă de machiaj cunoscută în lume, paleta Narmer. Pe o parte era narată o victorie a Faraonului, iar pe cealaltă, uşor adâncită, erau puse diverse plante tinctoriale sau pietre semipreţioase sfărâmate (malahit), amestecate cu puţin ulei, pentru a se obţine fardul de ochi verde. Parfumul de Mendes este parfumul egiptean prin excelenţă (scorţişoară, mir, răşini). 

Grecii pun accent pe recipiente (miresele le primeau ca dar în momentul căsătoriei), jertfesc parfumuri pe altarul Afroditei, înmiresmează templele şi marile banchete şi tot ei utilizează ca aromă irisul (extras din bulb, nu din floare). Alexandriei i se datorează flaconul de sticlă, experimentele olfactive sunt îmbogăţite cu santal, nucşoară, scorţişoară, nard (aduse de Alexandru Macedon din Extremul Orient) şi ambră gri, folosită ca stabilizator al aromelor. Ambra gri (dejecţia de caşalot) este descoperită de Alexandru Macedon în timpul campaniilor sale în Extremul Orient. 

Romanii aduc ca noutăţi în rândul ingredientelor sarea şi mierea şi folosesc mult grăsimile de provenienţă animală – mosc, zibetă, castor, ambră gri. Tot acum apar primul fond de ten (ceruza sau carbonatul de plumb, folosit şi în pictură), sclava pe post de atomizor şi ideea asocierii parfumului cu statutul social. Ce era sclava pe post de atomizor? Pentru că parfumurile, în Roma antică, nu erau dotate cu pulverizatoare, doamnele romane foloseau în acest scop o sclavă. Aceasta trebuia să aibă o dantură perfectă şi o respiraţie curată, pentru a-şi pulveriza stăpâna cu uleiul pe care-l ţinea în gură.

Mai jos, un filmuleţ cu modul în care era preparat parfumul în Roma antică. Florile erau bătute la teasc, uleiurile amestecate, se adăuga o notă personală, sare, miere, erau cântărite, puse în flacoane (de ceramică) şi apoi dăruite. În cazul de faţă, Eros îi oferă Afroditei „poţiunea“ magică. 

Curiozitate: Moscul animal este considerat o delicatesă în lumea parfumeriei. Se spune că fiecare parfumeur are în rezerva sa secretă o punguţă de mosc. A fost utilizat de la Chanel până la Guerlain, iar în epoca contemporană a fost scos din compoziţie şi înlocuit cu produse modificate. Acest tip de mosc provine de la un cerb care trăieşte pe culmile înalte din Himalaya şi în provincia chineză Sichuan şi este produs doar în perioada de rut. Trebuie prins de viu, omorât, după care i se extrage punga respectivă. Este folosit ca notă de bază în parfumerie, dă un miros carnal, sexual, senzual. Astăzi, cerbul purtător de mosc a devenit un animal protejat de lege. 

Concluzie: Atât romanii, cât şi grecii rămân tributari Egiptului antic. Parfumul are conotaţii sacre, magice şi erotice. Plus terapeutice. Dacă e să aruncăm o privire în prezent, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Să luăm doar trei exemple: fumigaţiile cu tămâie din biserici, lumânările parfumate sau diversele odorizante pentru spaţiile închise, folosirea unui parfum înainte de a merge la o întâlnire. Şi tot aşa.  

Post-ul Istoria parfumului: de la răşini şi ierburi aromate, la picătura de Chanel No. 5 (I) apare prima dată în din viata punct ro.