Dinule, da-n viata tre’ sa indraznesti si, mai ales, sa ai cuvinteee! (Miza)

Duminica, 22 decembrie, ora 19.00, Teatrul Odeon va da intalnire cu Spirache, Chiriachita, Dacia, Traian si Decebal. Cu Sarmisegetuza, pardon, „Miza“, Gena, Dinu si Gigi. A! Si domnu’ Mircea, care trage sforile la prefectura pentru candidatul numarul 4 pe lista, mai moale de felul lui, dar proaspat mostenitor. Vorba lui Mircea: „… si elasticu’ e moale, dar se intinde“. Se intinde, da, numai ca, dupa aia, tot la forma initiala revine. Spirache nu moare niciodata!

Iar acum, sub haina pe care i-a dat-o Dabija, interpretat de Ionel Mihailescu, Spirache e si mai taios, in pofida moliciunii pe care i-o reproseaza sotia, Dacia, ori soacra, Chiriachita. Ironia si sarcasmul sunt mai evidente prin mimica, sunt sustinute prin tonul complicitar al vocii (vorbeste incet, sopteste deseori), prin modul tacit cu care se intelege cu Gena (Sabrina Iaşchevici), fiica din prima casatorie, infirma fizic, dar intreaga la minte si la suflet. Ceilalti, galagiosii, de la Chiriachita (Dorina Lazar), pana la Dacia (Antoaneta Zaharia), Traian (Marius Damian) si Decebal (Ruxandra Maniu), portretizeaza o familie defecta, dar amuzanta prin lipsurile ei.

Se bucura cand moare o ruda apropiata, Traian a reusit sa adune doar trei clase pana la 20 de ani, Chiriachita da in carti pe muzica bisericeasca, Miza (Nicoleta Lefter) sufera de pretiozitate, iar Decebal de o prea mare curiozitate. Cu toate acestea, toti au dreptate si toti se cred puternici. Nici in afara familiei, lucrurile nu stau grozav: Dinu (Ioan Batinas) este involuat emotional, iar Gigi (Alexandru Papadopol) nu-si poate asuma responsabilitati. Dar din imperfectiune se nasc umorul, hazul si divertismentul. „Marea-i umeda, ca e apa“ si „Daca te sinucizi, te omor!“, spune Chiriachita. Intr-o lume perfecta, palaria lui Spirache ar fi costat 400 de lei si-atat, fara comentarii si angoase, fara migrari de la Mageanu la Stanciulescu si de la Stanciulescu la Mageanu. Si-atunci, nu ar mai fi ras nimeni.

Regizata de Alexandru Dabija, costumata de Corina Gramosteanu si decorata de Helmuth Strümer, piesa aduce, ca noutate, transparenta. Atmosfera de familie, saraca la inceput, bogatasa in final, este mult mai transparenta. Se vad aburii care ies din mancarea pusa la fiert, cotetul cu o singura gaina este inclus in decor, masa din bucatarie este la vedere. Opulenta este si ea la fel de vizibila. Odata cu inavutirea clanului Necsulescu, neajunsurile si semnele saraciei sunt inlocuite cu o canapea hiper dimensionata, o canapea care inghite scena si care acapareaza actorii pe, sub sau dupa ea. Mult mai transparente sunt si personajele. O vedem pe Dacia in timp ce-si schimba hainele, in furou si cu portjartiere, iar pe Traian in maieu, luandu-l in suturi pe disproportionatul Decebal. Am certitudinea ca aceste trucuri regizorale il pun in evidenta, prin contrast, il fac si mai transparent, de fapt, pe Spirache – omul simplu, sincer, deloc strain de mizeria din jur, dar care prin consecventa felului de-a fi castiga simpatia publicului, electoral sau familial.

Post-ul „Titanic Vals“, in regia lui Alexandru Dabija apare prima dată în din viata punct ro.

Stimati cititori, va invit sa va ocupati locurile in fata calculatorului. Va rog, ca pe durata lecturii, sa inchideti telefoanele mobile, sa va deconectati de pe FB sau messenger. Consumul de cafea, licori parfumate sau tigari – fie si electronice – este strict permis.

Parintele Elpidi: „Da, intr-adevar, in chestia asta e ceva umnezeiesc“

115 cescute sparte, 115 gloante oarbe, 115 farfurii de coliva. Da, din 2009, cand s-a jucat prima data Sinucigasul, la fosta sala Amfiteatru, Semion Semionovici Podsekalnikov a cerut 115 farfurii de coliva. „Grau! Da-mi niste grau! Vreau sa mananc!“, spune, spre final, de-abia trezit din betie, personajul interpretat de Dan Puric. Si, in timp ce mananca, regizorul tehnic, Costica Lupsa, imi sopteste la ureche: „Stii ce buna e coliva? E proaspata, facuta azi-dimineata. Avem si colivareasa pentru aceasta piesa“. Sunt in arlechinul Salii mari de la TNB, Senia tocmai a „inviat“, mai e putin si cade cortina. Dar nu inainte de-a povesti, act cu act si pas cu pas, cum am vazut eu Sinucigasul din culise.

„… si chiar ar fi interesant ca, odata, sa vina cineva in culise si sa scrie despre o piesa de teatru asa cum se vede ea din spatele scenei. Lansez, pe aceasta cale, o invitatie“. La Radio Romania Cultural se aude vocea lui Marius Manole. Inconfundabila. Fres, aromata, perfect conturata. Ca un lichior mentolat. Si daca a fost o gluma? Daca…? „Vino vineri, la Sinucigasul. Ne vedem la 7, in spatele Teatrului, la Intrarea actorilor“, avea sa-mi raspunda, imediat cum l-am sunat, Marius Manole. Deci, nu a fost o gluma! Dimpotriva, a fost o fericita intalnire intre o voce si-o pereche de urechi. O intalnire pe care am experimentat-o de 15 ori, in 15 moduri diferite, atatea cate au fost glasurile actorilor din piesa. Contorizez astfel reprezentatiile, pentru ca din culise, rolurile se aud, mai degraba decat se vad, vocile devin personaje, au tonalitati, temperamente si varste diferite. Sunt ca instrumentele muzicale. De aceea, nici tuba nu a fost aleasa intamplator ca obiect de recuzita. O vioara ar fi stricat totul. Dar despre tuba si acustica ei, mai tarziu.

– Cand o sa intre actorii, o sa dea cu picioarele peste cabluri. Deci trebuie semnalizate si astea… Pe cai, baieti! N-avem cai? Atunci, pe curand!
– Nea Mitica, ia reflectorul ala de-acolo! Costica a zis ca e parazitar… Pe moment de heblu o sa se vada lumina asta albastra…
– Acolo, la bare, ati pus? Nu mai luati din cutii, ca ajung baghetele astea…
– Pai nu, ca nu mai iau, mai tin si pentru maine, laaaa, cum ii zice, la Livada…

Heblu. Ce este heblu? Baghete. De care baghete? Si pentru ce? Primul schimb de replici pe care-l aud in spatele decorurilor ma arunca intr-o noapte neagra. Intrebari una dupa alta, pasi grabiti in stanga si-n dreapta, disting cu greu chipuri. Doar profiluri si siluete. Baietii din echipa tehnica ma lumineaza: „Heblu e atunci cand se stinge lumina, cand e intuneric bezna, iar baghetele astea fosforescente le folosim ca sa marcam drumul actorilor, sa vada pe unde sa mearga“, imi explica nea Mitica. Lucreaza impreuna cu Laurentiu Andronescu si Costica Lupsa, amandoi regizori tehnici. „La Sinucigasul suntem doi regizori tehnici“, ma lamureste Costica. Dupa care fuge in cabina tehnica si, la un microfon „cu ascultare la cabine“, ii anunta pe actori ca mai e un sfert de ora pana la inceperea spectacolului.

Bum, bum, bum, uitasem de emotii. Din sala sau din culise, trairea e la fel. Inima incepe sa-mi bata puternic si daca as fi avut un amplificator de sunete in dreptul ei, zgomotul ar fi putut inlocui ticaitul ceasului din actul III. Costica da drumul la spectatori, „cam trei sute de spartani“, spune el. Repede o poza de dupa geamurile-decor. Cand ma intorc la locul meu, intrezaresc o silueta.

Pluteste. Chiar daca nu deschide piesa, a sosit in culise mai devreme. Atinge usor pardoseala, elegant. Prezenta ei este difuza, calda, protectoare. Ca o mama. Ca mamica din rol (Serafima Ilincina). Nu are stare. Se plimba, se asaza pe un scaun, isi aranjeaza salul, se plimba iar. Schimba o vorba cu sufleurul si isi reia drumul emotiilor printre baghetele fosforescente.  Emotii? Bum, bum, bum, cum poti sa intri-n rol fara sa nu-ti bata inima? Adela Marculescu transfera propria identitate locului si jur ca daca ar fi suflat peste caietul cu replici al Madalinei (sufleorul) s-ar fi petrecut o magie. Nu, Silviu Biris, nu s-ar fi ridicat praful! Praful din culise e si el un detaliu de recuzita. Ca praful de pulbere din pistolul cu care vrea sa se impuste Podsekalnikov. Sau ca scara pe care o arunca nea Mitica pentru a reda zgomotul care se aude, la un moment dat, din baie.

Costel Constantin paseste altfel. Mai apasat. Pare sever, dar sunt convinsa ca nu e decat o masca. E imbracat in pijama, iar langa el se afla Tania Popa, si ea in haine de noapte. Se pregatesc sa devina Aleksandr Petrovici Kalabuskin si Margarita Ivanovna Peresvetova. Intre timp, pe scena s-a soptit, s-a suspinat, s-a alintat, s-a ridicat tonul si s-a tipat. Un schimb intim de voci, perforat de frustrarile unui menaj in care sotia este cea care aduce bani in casa. Semion Semionovici Podsekalnikov, alintat Senia, este jucat de Dan Puric, iar Maria Lukianovna, alintata Masenka, de Ileana Olteanu. Percep asemanari de timbru intre vocea lui Dan Puric si cea a lui Horatiu Malaele. Il intreb pe Costica daca si lui i se pare la fel, iar Costica imi expune viziunea lui: „Poate e din cauza ca amandoi au tendinta sa vorbeasca incet“. Poate are dreptate.

Tania Popa: Iei notite?
Eu: Da, iau notite.
Tania Popa: Pentru cine?
Eu: Pentru mine.
Tania Popa: Am inteles.
Zambeste. Si acum, la cateva zile dupa ce am vazut Sinucigasul din culise, imi amintesc perfect zambetul Taniei Popa. Bucuria, nerabdarea, entuziasmul cu care a intrat in rol si cu care l-a interpretat, aceste stari nu au parasit-o nici dupa ce-a lasat-o pe Margarita Ivanovna Peresvetova in suspensie, reflectoarele mi-au aratat asta pe chipul ei. Sunt alte fete ale emotiei. Alt mod de a le trai. „Viata e minunata“, rosteste Kalabuskin triumfalist si cu intentii de induiosare. Senia e redus la tacere, parca nu si-ar mai pune capat zilelor, trei sute de spartani mediteaza. Viata e minunata, si-n scurt timp se va auzi sunetul spart, stangaci, esuat al unei tube. De ce o tuba?

– „Obtinem in felul asta…“, incepe Senia.
– „… nota Si!“, completeaza Costica in spatele scenei.
– „… nota Si“ confirma Senia pe scena.
Costica stie toate replicile pe de rost. Nu e prima data cand le anticipeaza. A venit momentul tubei, pe care dex-ul o defineste ca fiind „instrumentul muzical cu registrul cel mai grav din orchestra simfonică“. Forma ei baroca, asociata cu nota Si imperfect articulata, stangaci, neterminat si trist, exprima, acustic, sensul textului scris de Nikolai Erdman: Sinucigasul nu este decat o aparenta comedie. Viata-i fum, Viata-i vis, Viata-i iluzie, Viata-i teatru, plang, in cor, scriitorii baroci. Viata… nu are sens, declama Viktor Viktorivici (Silviu Biris), in actul IV, spre final, anuntand sinuciderea unui coleg de breasla, singurul act de auto-moarte din spectacol. Iata cum coliva lui Senia capata si ea un sens. Insa tuba mai spune ceva – cu cat cantecul ei este mai stangaci, cu atat muzica de deschidere si de legatura intre scene si acte, aceeasi mereu, devine mai ritmata, mai dansanta. Il inspira pe Costica sa imite o chitara, iar pe copilul surdo-mut (Alexandru China) sa faca pe tobosarul. Muzica, se pare, i-a dezmortit pana si lui simturile. Iar mirosul de cafea mi-a adus, sub vizor, o alta silueta.

O silueta care merge cu pasi mici si repezi, precipitat. Repeta, cu glas incet, replicile. Repede, repede. Isi drege vocea, o data, de doua, de trei ori. Mai bea o gura de cafea. Inca nu e randul lui, dar e ca si cum ar fi. Nici el nu are stare. Asist la o bucurie-n masa. Si in culise actorii isi iubesc meseria. Marius Manole se uita la scena, se-ntoarce si reia drumul emotiilor printre baghetele fosforescente. Mai e putin si se transforma in Egoruska, curierul care-si incepe rolul prin a pandi marxist o femeie si va sfarsi jumatate beat, simuland un discurs despre regatul Danemarcei si despre socialism. Rad cand aud personajul strigand disperat „Maria Lukianovnaaa…“. Rad si cand il aud pe Costica, soptindu-mi pe un ton glumet, „Asa se strica decorul!“ – Aristarh Dominikovici Grand-Scoubique, reprezentantul intelectualitatii, tocmai a deschis o usa. De fapt, a trantit-o, iar zgomotul pe care l-a scos s-a auzit mai tare decat scara izbita de nea Mitica. Aristarh este interpretat de Marius Bodochi, in mod sigur, cel mai puternic actor.

Puternic si impunator in culise, cu multe slabiciuni ca personaj masculin. Grand-Scoubique plange usor si devine patetic, starneste rasul. Felul lui de-a fi intra in contrast cu prezenta fizica a lui Marius Bodochi. De-aici si savoarea interpretarii. E bine stiut: rolurile de comedie sunt cel mai greu de interpretat. Astfel, emotiile primesc o noua justificare. Si Marius Bodochi, si Maria Buza, de exemplu, cautau, inainte de a intra pe scena, clipe de reculegere, de singuratate. Ca si cand ar fi urmat sa dea un examen, poate ca nu neaparat cu publicul, cat cu ei insisi. Pana la urma, bum, bum, bum, cum poti sa intri in rol fara sa nu-ti bata inima?

Se rostesc cuvinte demonstrativ sau patetic, imperativ sau arogant, tandru sau languros. Sau se repeta si se accentueaza in cor un singur cuvant: „Bea, Senia! Bea, Senia! Bea, Senia! Bea! Bea! Bea! Bea!“. Se tace pana la mutenie – in Sinucigasul, am scris deja, exista si un personaj surdo-mut. In culise, acest personaj, devenit Alexandru China, pare putin dezorientat. Are un telefon in mana si nu stie unde sa-l puna. Costica ii intuieste debusolarea, o verbalizeaza, copilul ii confirma: „On pic!“. Si il ajuta cu telefonul. Pe Dan Puric cu tuba sau pistolul, pe Ileana Olteanu cu ligheanul sau cana, pe Adela Marculescu cu palaria. Ii aranjeaza papionul lui Mihai Cuciumeanu (chelnerul), inainte de actul III si o complimenteaza pe Tatiana Constantin (croitoreasa), dupa ce a terminat cu masuratorile pentru Maria Lukianovna. Pentru a 116-a oara! Cati oameni pot face de 116 ori acelasi lucru ca si cand l-ar face pentru prima data?

Silviu Biris: Ce scrieti acolo?
Eu: O poveste despre teatrul din culise.
Silviu Biris: Aveti grija sa nu va acopere praful prea mult.
Ma uit la praf si nu vad praful. Ci un detaliu de recuzita, ca praful de pulbere din pistolul pe care tocmai l-a descarcat Podsekalnikov. „Sa nu te sperii!“, mi-a zis Costica inainte de a se auzi impuscatura. Sunt in arlechin, Senia mananca pofticios din coliva, cum sa nu-i placa?, E proaspata, facuta azi-dimineata. Viktor Viktorivici, scriitorul, anunta sinuciderea colegului de breasla si-ncheie profetic, Viata… n-are sens. Spectatorii aplauda, actorii reiau drumul emotiilor printre baghetele fosforescente, Egoruska, pardon, Marius Manole, ma-ntreaba A fost ok? si-mi vine in minte replica parintelui Elpidi (Andrei Finti), „… in chestia asta e ceva dumnezeiesc“. Da, a fost ok.

Post-ul Cum se vede o piesa de teatru din culise apare prima dată în din viata punct ro.

Cand joc, ma relaxez. Cand nu joc, ma concentrez.
(Nea Vali)

Daca ceea ce se petrece in culisele unui film seamana cu ce s-a intamplat aseara pe scena Salii Studio a Teatrului Odeon, atunci povestea din culise poate fi mai interesanta decat filmul propriu-zis. In spatele unui actor, se afla inainte de toate un om – despre asta e vorba, pana la urma, in piesa regizata de Peter Kerek.

Si, ca orice om, un actor poate fi dominat de amintiri triste sau fericite, de frustrari personale sau profesionale, de patimi inhibate sau, dimpotriva, dizolvate. De dorinta de a-si depasi conditia sau de a ramane asa cum e. Mai mult, un actor, ca orice om, are un vis. Si nu conteaza daca e mic sau mare, fezabil sau imposibil de atins. Important e ca exista si ca-i induce, prin simplul fapt ca exista, iluzia reusitei. De-aici si comicul situatiei.

Paul, regizorul, isi doreste sa dea lovitura cu primul sau film, „Calea Silviei“ (tema din „Liniste! Sarut. Actiune!“), Dolby, sunetistul, viseaza sa-si puna in scena propria productie, o poveste cu vampiri intr-un Bucuresti postapocaliptic, iar Claudia, actrita, vrea sa devina o diva – este chiar dispusa sa faca si mici compromisuri „nevinovate“ in acest sens. Tot acest context de idealuri, vise si dorinte este conturat si exista datorita intreruperilor: de fiecare data cand incep filmarile pentru „Calea Silviei“, intervine ceva, din interior sau exterior, care intrerupe montajul.

Iar intreruperile sunt, de cele mai multe ori, de ordin personal. Duc spre fante personale si dezvaluie diverse frustrari, tensiuni, complicatii. Exemplu: personajul care joaca rolul mamei isi aminteste ca sotul i-a spus sa cumpere varza cand se intoarce acasa, filmarea este intrerupta, prilej cu care acelasi personaj ii marturiseste lui Paul, regizorul, ca nu asa isi vede rolul, ci in cu totul alt fel. Sau: Claudia isi uita replica, filmarea este intrerupta, timp in care intervine directorul de imagini cu viziunea lui invincibila despre cum se filmeaza cu adevarat o scena sau cu insiruirea nemultumirilor legate de dotarea tehnica. Si tot asa. Dolby il loveste peste cap pe nea Vali cu microfonul, Cocaina este distras de telefoanele Soranei, iubita inaccesibila, maritata, cu care viseaza sa plece in Florenta, iar nea Vali vrea sa-si impuna propriile versiuni de interpretare. Iar toate aceste intreruperi culmineaza cu disparitia misterioasa a Claudiei, detaliu care va scoate la suprafata un alt secret de culise. Dar, stop! Liniste! Sarut. Actiune! Continuarea, la Teatrul Odeon.

Distributie:

Paul, regizor – Pavel Bartoş
Claudia, actrita – Elvira Deatcu
Nea Vali, actor – Gelu Nitu
Mama, actrita – Irina Mazanitis
Cocaină, director de imagine – Alexandru Papadopol
Vanda, asistent regizor – Paula Niculita / Alina Berzunteanu
Dolby, sunetist – Marius Damian
Mircea, recuziter – Ioan Batinas

Regia: Peter Kerek
Decorul: Cristian Niculescu
Costumele: Viorica Petrovici
Traducerea: Peter Kerek

Post-ul Liniste! Sarut. Actiune! apare prima dată în din viata punct ro.

Povestile, insa, raman aceleasi. Declanseaza in oameni chestii. Vise, amintiri, tristeti. Uneori, bucurii. Asa cum s-a intamplat, de altfel, si cu nea George, recuziter la Teatrul Ion Creanga, de la care am invatat ca spectacolul de pe scena ascunde intotdeauna un alt spectacol. Unul care te face sa razi cu gura pana la urechi.  

Nu stiu unde se duc iarna ratele din Central Park, dar stiu unde se duce, dupa spectacole, gaina din “Mofturile” lui Caragiale. Pe nea George l-am gasit spalandu-se pe maini. In jurul lui, aglomeratie de lucruri – un costum de urs intins pe un scaun, catalige si palarii, un dovleac mare, pungi cu faina, haine supradimensionate. Si o gaina. A botezat-o Agata. “Face parte si ea din recuzita… Stiti, cand doamna Alexandrina Halic intra cu un cos cu niste ceapa de butaforie si cu gaina vie. Ei bine, asta e Agata. A fost cumparata de la o ferma, pentru ca acolo sunt mai blande decat cele de la tara. Cat nu «joaca», Agata sta aici, la mine”, imi spune George. Sau Jorj. Sau Georgica. Sau, mai narativ, “stafia de la Rapsodia”.

In buletin, lucrurile stau altfel. Georgescu Ioan, 55 de ani. Numele real nu are nimic de-a face cu numele familiar. “In anul in care m-am angajat in Teatru, in ’94, era la moda numele «Ionut». Cand striga sefu’ «Ionut», toti ziceau «Da!». Si-am hotarat sa mi se spuna George”. Noua identitate i s-a incetatenit atat de tare, incat de Sf. Gheorghe este sunat de “La multi ani!”. Dar cei care il cunosc cu adevarat, stiu ca trebuie sa sune pe 7 ianuarie. Asa cum stiu ca usa cabinei lui este permanent deschisa.”George, ne faci si noua niste clatite?”, “George, ai o faclie?”, “George, imi cosi si mie capul asta de urs?”, “George, imi repari ceasul asta?”. Iar George face, coase, repara. Repara pentru ca, inainte de a deveni recuziter, a fost bijutier.

“Nu am crezut ca o s-ajung vreodata-n Teatru. Dupa ce am terminat opt clase, am facut Scoala profesionala la Arta si precizie – bijuterii. Pentru ca era comunismul, nu aveam voie sa cream, lucram bijuteriile dupa matrite – de exemplu, verighetele se faceau numai subtiri. Dupa revolutie, nu-si mai comanda nimeni verighete, ghiuluri sau lantisoare. Le luau din Bulgaria. Si-a trebuit sa-mi gasesc un job. Cumatrul meu, care lucra deja in Teatru, mi-a zis sa vin si eu. Am venit si nu am mai plecat. In fiecare dimineata trebuia sa ma ocup de montarea decorului pentru spectacolul din ziua respectiva, panouri, casute, in functie de ce se juca. Recuziter am devenit in ’96, cand colegul meu s-a imbolnavit si nu a mai lucrat. M-a fascinat lumea asta, a teatrului. De la replicile actorilor pe care le invatasem pe de rost, pana la bibilitul obiectelor de recuzita – daca aveam de aranjat o masa pentru un spectacol, imi placea sa asez cat mai frumos furculitele, farfuriile, servetelele. Iar chestia asta cu bibilitul am deprins-o de la bunica mea si mi-a fost de ajutor si ca bijutier, si ca recuziter. Mi-a oferit un confort psihic”. Un confort psihic sau poate… o refulare a unei dureri mai vechi.

Era tanar pe vremea aceea. Avea 20 de ani. Dar oricat de mult timp a trecut, George isi aminteste cu precizie o anume masina, cu un anume numar. “M-am dus cu Robert, baiatul celei care ar fi trebuit sa fie sotia mea, s-o luam pe Sina, mama lui, de la serviciu si sa mergem apoi la circ. Nu am stat chiar in fata portii, ci mai laturalnic. Sina a iesit din intreprindere, s-a urcat intr-o Dacie B 788 si-a plecat. S-a intors acasa la 3 noaptea. M-am facut ca nu vad si mi-am continuat ziua normal. M-am dus la circ cu Robert, am ras, ne-am distrat. Si-am invatat prima lectie din viata mea”. Peste trei zile trebuia sa se insoare. Dar nu a mai facut-o si nici ca i-a mai trecut prin cap vreodata. “Nea George, hai, te tund?”. Pentru ca usa lui nea George e mereu deschisa, cum deja am spus-o, intrarea peruchierului nu a fost neasteptata. “Nu, ma, nu acum, ca tre’ sa ajung si pe la Carrefour, las’ pe alta data!”. Dar pana la Carrefour, mai sunt fazele din “Scufita Rosie”, “Micul Lord” si neaparat farsa cu Duban. N-ai cum sa treci peste ele.

De fapt, nu “Scufita Rosie”, ci “De-as fi Scufita Rosie”. Diferenta este esentiala. E vorba de alte vremuri, alta recuzita. Una mai stilizata, mai simpla. Dar atat timp cat copiii sunt receptivi la aceasta transformare, nimic nu mai conteaza. Aplauda, se bucura, participa la povestea de pe scena, se regasesc in ea. In culise, la fel. Rasete pe infundate si pofta de viata. Nea George a pus in sticlele pe care scria, o data “gaz”, o data “otet”, coniac si, respectiv, votca. Cristi Irimia, care juca rolul lupului, a dat pe gat toata bautura, n-avea de unde sa stie ce e in sticle. “Aaaa, nu, nu era votca, era palinca de Ardeal”, se corecteaza nea George. In “Micul Lord”, tot pe-acolo: in loc sa puna apa in pahar, a pus tuica, “o tuica atat de tare, ca personajul nu mai putea da replica”. Cat despre Duban, stie din auzite cum i s-au “strecurat” intr-o valiza, in timpul unui spectacol, niste greutati care l-au trecut imediat, si pe el, in manualul nescris al intamplarilor comice din culisele unui teatru. Nea George a fost “urecheat”, fireste. Ce va zice lumea cand va afla? Daca se simte in sala mirosul de bautura? Dar farsele sunt farse, spectacolul e spectacol, niciodata nu se incurca lucrurile. Si nici sticlele.

Opt iaurturi mici, un croasant mare, doua pungi cu croasante mici, sase pungi de cartofi Lay’s. Lista cu recuzita consumabila pentru “Alba ca Zapada” e gata, iar nea George poate pleca linistit la Carrefour. Cand se va intoarce in cabina, va fi deja seara. Poate va iesi la o bere cu baietii, poate nu. Isi va face dusul, va pregati recuzita pentru spectacolul de a doua zi, se va mai uita un pic la televizor si va adormi. La 6.30, e in picioare. Isi ia cafeaua de la aparat si fumeaza cinci, sase tigari. Dupa care, asteapta. Sosesc, pe rand, masinistii, electricienii, sunetistul, actorii, spectatorii. A! Sa nu uite: marul din “Alba ca zapada” trebuie taiat foarte putin, ca atunci cand vine mastera si-l rupe, sa nu se chinuie.

Post-ul Alte vremuri, alta recuzita apare prima dată în din viata punct ro.