Povestile, insa, raman aceleasi. Declanseaza in oameni chestii. Vise, amintiri, tristeti. Uneori, bucurii. Asa cum s-a intamplat, de altfel, si cu nea George, recuziter la Teatrul Ion Creanga, de la care am invatat ca spectacolul de pe scena ascunde intotdeauna un alt spectacol. Unul care te face sa razi cu gura pana la urechi.  

Nu stiu unde se duc iarna ratele din Central Park, dar stiu unde se duce, dupa spectacole, gaina din “Mofturile” lui Caragiale. Pe nea George l-am gasit spalandu-se pe maini. In jurul lui, aglomeratie de lucruri – un costum de urs intins pe un scaun, catalige si palarii, un dovleac mare, pungi cu faina, haine supradimensionate. Si o gaina. A botezat-o Agata. “Face parte si ea din recuzita… Stiti, cand doamna Alexandrina Halic intra cu un cos cu niste ceapa de butaforie si cu gaina vie. Ei bine, asta e Agata. A fost cumparata de la o ferma, pentru ca acolo sunt mai blande decat cele de la tara. Cat nu «joaca», Agata sta aici, la mine”, imi spune George. Sau Jorj. Sau Georgica. Sau, mai narativ, “stafia de la Rapsodia”.

In buletin, lucrurile stau altfel. Georgescu Ioan, 55 de ani. Numele real nu are nimic de-a face cu numele familiar. “In anul in care m-am angajat in Teatru, in ’94, era la moda numele «Ionut». Cand striga sefu’ «Ionut», toti ziceau «Da!». Si-am hotarat sa mi se spuna George”. Noua identitate i s-a incetatenit atat de tare, incat de Sf. Gheorghe este sunat de “La multi ani!”. Dar cei care il cunosc cu adevarat, stiu ca trebuie sa sune pe 7 ianuarie. Asa cum stiu ca usa cabinei lui este permanent deschisa.”George, ne faci si noua niste clatite?”, “George, ai o faclie?”, “George, imi cosi si mie capul asta de urs?”, “George, imi repari ceasul asta?”. Iar George face, coase, repara. Repara pentru ca, inainte de a deveni recuziter, a fost bijutier.

“Nu am crezut ca o s-ajung vreodata-n Teatru. Dupa ce am terminat opt clase, am facut Scoala profesionala la Arta si precizie – bijuterii. Pentru ca era comunismul, nu aveam voie sa cream, lucram bijuteriile dupa matrite – de exemplu, verighetele se faceau numai subtiri. Dupa revolutie, nu-si mai comanda nimeni verighete, ghiuluri sau lantisoare. Le luau din Bulgaria. Si-a trebuit sa-mi gasesc un job. Cumatrul meu, care lucra deja in Teatru, mi-a zis sa vin si eu. Am venit si nu am mai plecat. In fiecare dimineata trebuia sa ma ocup de montarea decorului pentru spectacolul din ziua respectiva, panouri, casute, in functie de ce se juca. Recuziter am devenit in ’96, cand colegul meu s-a imbolnavit si nu a mai lucrat. M-a fascinat lumea asta, a teatrului. De la replicile actorilor pe care le invatasem pe de rost, pana la bibilitul obiectelor de recuzita – daca aveam de aranjat o masa pentru un spectacol, imi placea sa asez cat mai frumos furculitele, farfuriile, servetelele. Iar chestia asta cu bibilitul am deprins-o de la bunica mea si mi-a fost de ajutor si ca bijutier, si ca recuziter. Mi-a oferit un confort psihic”. Un confort psihic sau poate… o refulare a unei dureri mai vechi.

Era tanar pe vremea aceea. Avea 20 de ani. Dar oricat de mult timp a trecut, George isi aminteste cu precizie o anume masina, cu un anume numar. “M-am dus cu Robert, baiatul celei care ar fi trebuit sa fie sotia mea, s-o luam pe Sina, mama lui, de la serviciu si sa mergem apoi la circ. Nu am stat chiar in fata portii, ci mai laturalnic. Sina a iesit din intreprindere, s-a urcat intr-o Dacie B 788 si-a plecat. S-a intors acasa la 3 noaptea. M-am facut ca nu vad si mi-am continuat ziua normal. M-am dus la circ cu Robert, am ras, ne-am distrat. Si-am invatat prima lectie din viata mea”. Peste trei zile trebuia sa se insoare. Dar nu a mai facut-o si nici ca i-a mai trecut prin cap vreodata. “Nea George, hai, te tund?”. Pentru ca usa lui nea George e mereu deschisa, cum deja am spus-o, intrarea peruchierului nu a fost neasteptata. “Nu, ma, nu acum, ca tre’ sa ajung si pe la Carrefour, las’ pe alta data!”. Dar pana la Carrefour, mai sunt fazele din “Scufita Rosie”, “Micul Lord” si neaparat farsa cu Duban. N-ai cum sa treci peste ele.

De fapt, nu “Scufita Rosie”, ci “De-as fi Scufita Rosie”. Diferenta este esentiala. E vorba de alte vremuri, alta recuzita. Una mai stilizata, mai simpla. Dar atat timp cat copiii sunt receptivi la aceasta transformare, nimic nu mai conteaza. Aplauda, se bucura, participa la povestea de pe scena, se regasesc in ea. In culise, la fel. Rasete pe infundate si pofta de viata. Nea George a pus in sticlele pe care scria, o data “gaz”, o data “otet”, coniac si, respectiv, votca. Cristi Irimia, care juca rolul lupului, a dat pe gat toata bautura, n-avea de unde sa stie ce e in sticle. “Aaaa, nu, nu era votca, era palinca de Ardeal”, se corecteaza nea George. In “Micul Lord”, tot pe-acolo: in loc sa puna apa in pahar, a pus tuica, “o tuica atat de tare, ca personajul nu mai putea da replica”. Cat despre Duban, stie din auzite cum i s-au “strecurat” intr-o valiza, in timpul unui spectacol, niste greutati care l-au trecut imediat, si pe el, in manualul nescris al intamplarilor comice din culisele unui teatru. Nea George a fost “urecheat”, fireste. Ce va zice lumea cand va afla? Daca se simte in sala mirosul de bautura? Dar farsele sunt farse, spectacolul e spectacol, niciodata nu se incurca lucrurile. Si nici sticlele.

Opt iaurturi mici, un croasant mare, doua pungi cu croasante mici, sase pungi de cartofi Lay’s. Lista cu recuzita consumabila pentru “Alba ca Zapada” e gata, iar nea George poate pleca linistit la Carrefour. Cand se va intoarce in cabina, va fi deja seara. Poate va iesi la o bere cu baietii, poate nu. Isi va face dusul, va pregati recuzita pentru spectacolul de a doua zi, se va mai uita un pic la televizor si va adormi. La 6.30, e in picioare. Isi ia cafeaua de la aparat si fumeaza cinci, sase tigari. Dupa care, asteapta. Sosesc, pe rand, masinistii, electricienii, sunetistul, actorii, spectatorii. A! Sa nu uite: marul din “Alba ca zapada” trebuie taiat foarte putin, ca atunci cand vine mastera si-l rupe, sa nu se chinuie.