Repet: este suficient ca o carte să fie posibilă pentru ca ea să existe.
(Jorge Luis Borges) 

Este autorul unei mașinării care-și propune să aducă fantasticul în realitate. Concret, material. O idee care i-a locuit și pe Borges, Cortázar, Márquez. Borges și fantezia lui legată de „biblioteca ideală“ au stat, de altfel, și la baza acestui proiect. Am aflat asta direct de la Joris Mathieu, sosit în București cu ocazia inaugurării cabinei literare L.I.R.

Joris Mathieu este absolvent al artelor spectacolului și fondator al trupei Compagnie Haut et Court din Lyon. Piesele lui de teatru sunt un mix între literatură, muzică, iluzii optice, artă digitală, iar cabina literară digitală L.I.R. („Livre in Room“), creația sa, este un proiect unic în lume, disponibil acum şi românilor.

Unde o găsești. După ce a fost expus până acum la Salonul de carte din Paris, dispozitivul L.I.R. a sosit și în București. Îl găsești la Institutul Francez (Bd. Dacia 77) până pe 22 aprilie, în Cluj Napoca între 23 mai și 4 iunie, iar în Timișoara, între 6 și 19 iunie, la același Institut francez.

Cum funcţionează. Intri, alegi o carte de pe rafturi, o scanezi, te aşezi pe fotoliu şi în câteva secunde, pe holograma din faţa ta va apărea un actor virtual care-ţi va citi un fragment din cartea aleasă. Momentul poate fi însoţit de imagini din volum şi de muzică. Durează câteva minute, iar discursul este în franceză. 

Va fi catalogul îmbogățit și cu titluri ale autorilor români? Care au fost cele mai „răsfoite“ cărți de către francezi? Sunt două dintre curiozitățile pe care le-am avut referitor la invenția lui Mathieu. Răspunsurile, mai jos:

Cum ţi-a venit ideea de a crea o cabină literară?
Joris Mathieu: Ideea a avut la bază două lucruri. Primul a fost de fapt o întrebare pe care mi-am pus-o împreună cu colegii mei cu care am lucrat la acest proiect. Se referea la cum va arăta biblioteca viitorului şi, în cazul în care ea ar exista, din ce s-ar putea construi astfel încât să stârnească dorinţa de a citi a celor mai tineri dintre noi, de a descoperi şi cărţile „clasice“, nu numai pe cele în format electronic.

Şi al doilea lucru?
Al doilea lucru este o imagine dintr-o povestire a lui Borges, Biblioteca Babel. Am vrut să creez această bibliotecă din Babel, care ar putea conţine tot ce s-a scris şi în care oamenii, descoperind o carte, să reanimeze întreaga literatură.

Universul (pe care alţii îl numesc Biblioteca) este format dintr-un număr indefinit, şi poate infinit, de galerii hexagonale, prevăzute în mijloc cu vaste puţuri de ventilaţie pe care le înconjoară balustrade foarte joase. Din orice hexagon se văd etajele inferioare şi superioare: la nesfârşit.
(Jorge Louis Borges, Biblioteca Babel)

Există pe rafturi şi un volum semnat de Borges?
Pentru moment nu, dar există un volum al lui Adolfo Bioy Casares, care este tot pe linia lui Borges, dezvoltă în cărţile lui acelaşi univers.

Proiectul este unic în lume?
Din câte ştiu, da.

Cabina a fost expusă la Salonul cărţii din Paris până acum, în interiorul standului Institutului Francez. Care au fost reacţiile francezilor?
Foarte diferite. Ceea ce mi s-a părut interesant a fost faptul că oamenii, în momentul în care intrau, nu ştiau ce îi aşteaptă, însă atunci când ieşeau se vedea că au petrecut un moment rupt de realitate. De altfel, asta a fost şi ideea, să inventăm un spaţiu în spaţiul public, care să-ţi permită să evadezi din cotidian într-un alt univers, preţ de câteva minute.

Şi care a fost cartea cea mai „citită“?
Asta e o întrebare bună… Nu pot şti cu exactitate care a fost cea mai „citită“, dar ultima dată când m-am uitat două dintre cele mai citite ştiu sigur că au fost Dracula, de Bram Stoker, şi Tortilla Flat, a lui John Steinbeck.

Cum au fost alese volumele?
Am apelat la 4 scriitori francezi şi le-am propus să întocmească, fiecare, câte o listă cu 20 dintre cărţile care le-au marcat evoluţia şi care ar putea fi puse pe rafturile unei biblioteci ideale. Le-am mai propus, de asemenea, să ne sugereze şi fragmentele din aceste volume, pe care ei le consideră esenţiale – pentru că nu aveam de gând ca textele respective să fie citite integral, ci doar atât cât să deschidă pofta de lectură ascultătorilor. (Găsiţi aici numele scriitorilor care au participat la proiect şi titlurile cărţilor propuse.)

Cabina este acum şi în România. Veţi îmbogăţi catalogul şi cu scriitori români?
Îi vom cere Alexandrei Badea, scriitoare şi regizoare, să ne propună o listă de zece cărţi care vor intra în această bibliotecă, cărţi atât ale autorilor francezi, cât şi ale autorilor români.

Avem un spectator, un fotoliu, un corp virtual şi o voce care se aude pe suprafaţa unei holograme pe care am putea-o numi scenă. Este modul de lectură pe care îl propui o nouă formă de artă/teatru?
Experimentul are o legătură şi cu pasiunea şi experienţa mea din teatru. Lucrez mult cu actori virtuali, mă preocupă felul în care corpul dispare în societatea de azi pentru a fi înlocuit de alte lucruri. De aceea şi „biblioteca“ de faţă îşi pune întrebarea, într-un fel sau altul, dacă şi cartea va dispărea într-o bună zi. Sau actorii, dacă nu vor mai fi nici ei. Eu, unul, nu cred că se va întâmpla asta în viitor. Dimpotrivă, mi se pare amuzant să ne jucăm cu aceste lucruri pentru că, în interiorul cabinei, holograma şi actorul virtual sunt ca nişte elemente fantastice şi orice ţine de un univers fantastic ne face curioşi. Deci, ca să răspund la întrebarea ta, nu este în totalitate nici teatru, nici literatură, e ceva între cele două, un spaţiu nou.

Un spaţiu nou şi, implicit, un nou soi de sincretism?
Da, posibil.

Şi care este nivelul următor al acestei forme de artă?
Nu ştiu. :) Viitorul este cel care o va spune.

Foto: Institutul Francez București

Post-ul Interviu cu Joris Mathieu: „Orice ţine de fantastic ne face curioşi“ apare prima dată în din viata punct ro.

Premiera documentarului „România: patru patrii“ a avut loc aseară, 15 februarie, la Cinema Elvira Popescu. Au fost prezenți, în fața publicului, Alexandru Solomon, scenarist, regizor și producător, și trei dintre scriitorii care apar în lungmetraj: Florin Lăzărescu, Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu. Mai jos, înregistrarea audio a dialogurilor dintre scriitori și spectatori:

Detalii documentar:
„România: patru patrii“ face parte din colecția de filme „Europa scriitorilor“, produsă de canal Arte. Cele 16 documentare interoghează autori de cărți din tot atâtea țări și vorbesc despre criza europeană, despre literatură și despre identități naționale. Țările portretizate sunt Belgia, Portugalia, Islanda, Austria, Marea Britanie, Suedia, Irlanda, Turcia, Germania, Grecia, Italia, Danemarca, Ungaria, Spania, Franța și România.

Scenariu și regie: Alexandru Solomon
Imagine: Marius Beșu și Rudolf Costin
Sunet: Marian Cazacu
Montaj: Sophie Reiter
Producători: Serge Lalou, Ada Solomon, Alexandru Solomon

Post-ul Despre „România: patru patrii“, în dialog cu spectatorii apare prima dată în din viata punct ro.

„Băi, mergem?“, „Băi, mi-e teamă!“, „Băi, n-are ce să ni se întâmple!“, „Băi, ești nebun?! Nu vezi că duduie tv-urile și netul? E alertă maximă de terorism în Belgia!“. Începând cu 18 noiembrie până pe 23 inclusiv, stările mele s-au scăldat într-o continuă reticență. Să merg? Să nu merg în Bruxelles? Totul era rezervat, drum, cazare. Rezervată rămânea și opțiunea renunțării, pe care am avut-o eu și grupul cu care am mers. Rezervată spun, pentru că, deși toate vocile rațiunii spuneau un mare NU, într-un cotlon din mine își făcea loc un mare DA. Nici un război și nici o alertă, nici o operațiune antitero și nici un atentat nu aveau să îl ucidă. Îngerul pașnic era cu mine.

Aș fi putut renunța, reiau. Dar era prea simplu și prea la îndemână. În esență, și ușor patetic. Cât de bine se simte un război din faţa unui laptop? Nu prea. Ori de pe scaunul de metrou care te duce spre birou în timp ce tu stai cu smartphone-ul pe Facebook? Nici aşa. Marile tragedii s-au petrecut atunci când nimeni nu se aștepta. Și se tot vor perinda, prin viața noastră sau a altora. Și niciodată nu vor fi prevestite ori „alertate“. Ca şi marile fericiri, de altfel. Deci nu îmi rămânea decât o singură soluție: să plec. Fără să fac din decizia mea, în nici un caz, un act de curaj.

Un aeroport aproape pustiu, ieșit de-o zi de sub operațiunea antiteroristă, aproape 5 grade în aer, frig. Din Charleroi până în Bruxelles, drum întins. La hotel, recepționerul ne-a aruncat prima „bombă“: 5 euro taxă turistică de cameră, pentru fiecare noapte. Ne-a arătat un tablouaș pe care era trecut detaliul, frumos, citeț, cu mulțumirile de rigoare à la fin. Detaliu pe care nu l-am regăsit nicăieri en avant: nici pe site, nici în contractul încheiat cu agenția. Glumim pe seama lui, în condițiile date, s-ar fi cuvenit o taxă de protecție. :D Nivelul de alertă teroristă era în continuare la 4, iar la tv, un reportaj în care mama unuia dintre detonații de pe 13 noiembrie vorbea despre ce altceva decât despre 13 noiembrie. Am ajuns în cameră. De la geam, acoperit de ceaţă, se întrezărea un colț din Palatul Justiției.

Dimineață am pornit spre Gent. Pe autostradă, porțiuni cu ploaie, porțiuni cu soare – de parcă ne-ar fi urmărit când norii, când soarele. Făceau cu rândul. Sosit, parcat, pornit din nou – un centru vechi ocupat de buldozere, străzi în renovare, clădiri gotice, foarte gotice, iahturi aliniate corect. Îmi mai amintesc lumina tare şi bicicletele, armate. Era până în 11, alerta coborâse la nivelul 3 în Gent, pofta mea de o tartă cu fructe de pădure şi o cafea atinsese nivelul maxim. Mă aşteptau în Caffè Rosario, vizavi de Sint-Baafskathedraal, pe o stradă unde are staţie un tramvai cu destinaţia Moscova. Moscova, Sint-Baafskathedraal, Love Pie (numele tartei) – n-aveau nici o legătură una cu alta, dar le stătea bine împreună atunci, aşa, acolo.După Gent, a urmat Bruges. Cu cât înaintam spre nord, cu atât panica se resimţea mai puţin. Oamenii, mai mulţi şi mai relaxaţi. Cel puţin aşa păreau. Poate pentru că erau turişti, şi nu localnici, poate pentru că frumoasele case din Bruges le permiteau să se vadă mai bine. Pe ele, casele, tot singure şi cu sentimentul de nelocuit le-am găsit, ca şi în timpul primei vizite, cu ceva timp în urmă. Oare unde pleacă localnicii când vin turiştii în Bruges? Lasă bufniţe din silicon şi flori din plastic la ferestre, uşi colorate cu lacătul pe ele. Rămân doar comercianţii, e clar. :) Oferta de ciocolată e nelimitată, berea şi cartofii prăjiţi se vând bine aici, la fel şi plimbările cu vaporaşul pe canale. Le recomand, pe toate.

Şi, cum vă spuneam, cu cât înaintam mai mult spre nord, cu atât panica devenea mai difuză. Am coborât din maşină şi am simţit imediat mirosul mării. Noiembrie+seară+Oostende = Love. La prima vedere! Ne-am îndreptat cu toţii spre mare ca nişte ţestoase ieşite din ouă. Ploaia rămăsese în Bruges, soarele nu mai conta. Să baţi o zi întreagă, cu maşina, autostrăzile Belgiei şi să ştii că la capătul drumului ajungi pe ţărmul Mării Nordului, e o amintire de-o viaţă! 

Ultima zi de război, prima zi de Bruxelles. Mic dejun cu un éclair au chocolat, apoi oraşul. Patrule de soldaţi în punctele centrale, instituţii, pieţe mari, cartiere exclusiviste – umbla vorba că teroriştii îi vizează pe bogătaşii albi. Controale stricte la intrarea în magazinele de lux, muzeele închise. Zona Grand Place, zăpăcită de curioşi, ca mine, ca noi toţi. Zonele de shopping, asediate. Vitrinele braseriilor şi a cafenelelor, răpuse de tarte indecente, trufe, turtă dulce, bomboane şi bombonele. Măcel de forme şi arome pe care nu-l stinge nici măcar Manneken Pis! Am atacat Arcadi cu succes şi m-am umplut de glorie cu-o ultimă amintire din capitala Belgiei. Notaţi adresa: Rue d’Arenberg 1B 1000 Bruxelles. Şi nu vă speriaţi de faptul că e aproape de Grand Place, preţurile sunt ok, mâncarea excelentă, atmosfera… cum se vede în poză!

Post-ul Belgia în vremea războiului apare prima dată în din viata punct ro.

Trofeul Anim’est (Premiul cel mare): Yùl  et le serpent / Yùl and the Snake (r. Gabriel Harel)
Juriu: Kōji Yamamura, Stéphane Berla și Uri Kranot
Motivație: „o felie de viață despre transformarea metaforică a unui puști, bogată în simbolism și susținută de un dialog excelent“.

Cel mai bun Film de Scurtmetraj: Leftover (r. Tibor Banoczki, Sarolta Szabo)
Motivația juriului: „viziunea poetică asupra vieții și a ceea ce rămâne în urma ei, susținută de structură narativă atipică, ce ne îndeamnă să medităm asupra timpului și a altor aspecte profunde ale subconștientului“.

Mențiune specială: scurtmetrajul Elu Herman H. Rott’iga/ Life with Herman H. Rott (r. Chintis Lundgren)
Motivația juriului: „umorul și ironia excepționale care îmbracă o poveste emoționantă despre iubire și adicție“.

Cel mai bun Film de lungmetraj: Adama (r. Simon Rouby)
Motivația juriului: „călătoria emoționantă în care ne poartă și pentru perspectiva extrem de inovatoare și convingătoare asupra unui subiect cu care suntem cu toții familiari (Primul Război Mondial)“.

Cel mai bun Film Studențesc: scurtmetrajul francez Deux amis / Two friends (r. Natalia Chernysheva)
Juriu: Mark Shapiro, Sarina Nihei și Milen Alempijević
Motivație: „o poveste simplă și complexă în același timp, splendid animată, despre prietenie și despre afecțiune. Ne-a plăcut designul plin de culoare, ritmul impecabil și deznodământul neașteptat. Bucurie, tristețe, iubire și regrete, un amalgam de emoții ne-au făcut să empatizăm profund cu personajele și să ne bucurăm de fiecare cadru“.

Mențiuni speciale pentru film studențesc: scurtmetrajele The Correct Insult (r. Janis Aschberger), pentru umor și pentru abordarea originală, Les élucubrations d’un soldat inconnu/The Wild Imaginings Of An Unknown Soldier (r. Nils Lacroix), pentru estetica frumoasă și narațiunea de efect, și Electrofly (r. Natalia C. A. Freitas), pentru efectele vizuale și pentru energia specială.

Cel mai bun Film Românesc: scurtmetrajul Voyage (r. Marian Poiană)
Motivație: „Povestea dulce-amăruie despre călătoria unui veteran de război înapoi acasă, frumos construită grafic“.

Cel mai bun videoclip: Carmen (cântărețul-compozitor belgian Stromae, regie: Sylvain Chomet)
Juriu: Vlad Munteanu aka DOC, Thomas Fourniret (Wasaru) și Hanno Höfer
Motivație: „grafica incontestabilă, animația subtilă și de efect, designul extrem de sugestiv“.

Premiul Publicului pentru un scurtmetraj din secţiunea Animash: Roadtrip (r. Xavier Xylophon)
Un film despre rateuri, insomnie, o motocicletă roșie, barmanițe drăguțe, Berlinul dezolant (chiar și vara) și șosete impermeabile.

Premiul cel mare pentru secțiunea Minimest: scurtmetrajul Hairy Moo Moo (r. Hadi Tabasi, Rasoul Zarri)
Juriu format din copii: Diana Popa, Matei Bumbuţ și Tudor Szabo
Sinopsis: Un personaj grăsuţ şi foarte păros din Epoca de Piatră nu ştie cum să scape de claia de păr care e o provocare zilnică.

NOTĂ: Filmele câștigătoare ale celei de-a zecea ediții Anim’est pot fi urmărite azi, duminică, 11 octombrie, de la ora 18:30, la Cinema Studio.

Post-ul Jurnal animat: And the winners are… apare prima dată în din viata punct ro.

Dacă anul trecut am intrat în culisele animației americane independente, prin ochii, filmele și viziunea lui Bill Plympton, anul acesta am ales din masterclass-urile organizate de Anim’est, pe cel al lui Kōji Yamamura. Și iată ce-am aflat:

DETALII BIOGRAFICE

1. La 13 ani a făcut primul său film de animație, în timpul Universității a studiat pictura și tot în această perioadă a început să se intereseze cum își poate transforma picturile în animații. S-a documentat în privința tehnicilor și a văzut cât mai multe filme.

2. Ishu Patel (indian) , Yuri Norstein (rus) și Priit Pärn (estonian) sunt cei mai importanți ilustratori care l-au influențat.

3. Folosește, ca instrumente de desen, carioci, creioane colorate, tot ce merge pe hârtie. Nu a făcut niciodată o animație 3D pe calculator. Soția lui, pictor abstract, îl ajută cu scanarea desenelor, îi spune ce nu e ok după ce termină o lucrare, este primul lui spectator și primul critic.

4. În prezent, predă cursuri la Universitatea de Arte din Tokio, participă la conferințe și competiții internaționale pe tema animației și ilustrează, anual, 1,2 cărți. Personajele din cărți sfârșesc, multe dintre ele, în scurtmetraje.

MAKING OF: Mount Head și Franz Kafka’s A Country Doctor

Pentru că multă lume i-a spus lui Yamamura că filmele lui sunt dificil de înțeles, ilustratorul a explicat, în timpul masterclass-ului, cum le-a creat (desene, muzică, voce, idei). Mt. Head și Franz Kafka’s A Country Doctor sunt două dintre cele mai cunoscute; primul a câştigat Marele Premiu la Annecy şi a fost nominalizat la Oscar în 2003, al doilea a luat Marele Premiu la Ottawa şi la Trickfilm (Stuttgart) în 2007. 

Mt. Head

• „Există realitatea cu adevărat?“ – este întrebarea la care încearcă să răspundă prin acest scurtmetraj;
• scenariul a fost rescris de mai multe ori, iar stilul schimbat de-a lungul evoluării poveștii;
• muzica este improvizată; de obicei înregistrarea se face pe cadru/secvență, dar pentru Mount Head, artistul a aruncat o privire peste storyboard (scenariul desenat) și a început să cânte după cum a simțit pe moment imaginile și istorisirea, fără să se oprească.

Franz Kafka’s A Country Doctor

• a ales să ilustreze Un medic de țară, și nu altceva semnat de Kafka, deoarece consideră că esența operei lui stă în această povestire;
• pentru Yamamura, Franz Kafka nu este nici sumbru, nici deprimant, ci o sursă de umor negru; japonezul are, în altă ordine de idei, o slăbiciune pentru scriitorul ceh: „M-am născut la 40 de ani (1964) după moartea lui Kafka (1924), iar când am împlinit 40 de ani, am realizat animația Un medic de țară“, a spus el. 
• ca tehnică, pentru fiecare propoziție din scenariu a realizat un cadru/secvență de film, iar ca mod de narare, s-a inspirat din „kyogen“, o artă veche de 800 de ani în Japonia, folosită azi doar în teatrul tradițional;
• cele două mici creaturi din film care-l însoțesc pe doctor reprezintă vocile din mintea lui și fiecare voce este a altui actor (pentru un personaj s-au folosit 3 voci diferite); au ca model acei „kurogo“ din kyogen, un fel de „actori de recuzită“ – nu se văd (pe scenă, trebuie să se vadă doar protagoniștii) și se ocupă în general cu partea de accesorii ori schimbări de decor (uneori se transformă și în animale); 
• instabilitatea este exprimată vizual prin imagini care tremură și globi oculari care se mișcă repede, iar muzical, prin instrumente vechi (shamisen este unul dintre ele).

Post-ul Jurnal animat: The Secrets of Kōji Yamamura apare prima dată în din viata punct ro.

Înregistrarea audio a evenimentului:

Post-ul Despre Facebook, cu Teodor Baconschi apare prima dată în din viata punct ro.

Schi pe dunele de nisip. Erg Chebbi şi Erg Chigaga sunt renumite în Maroc pentru dunele uriaşe de nisip. Se află aproape de Merzouga, unde este făcută şi poza de mai jos. În perioada cea mai caldă a anului, mulţi marocani vin aici, se îngroapă în nisipul fierbinte până la gât şi stau aşa timp de câteva minute. Este bun pentru reumatism, spun ei. Alţii, însă, aleg să se dea cu schiurile.

Violet de Maroc. În afară de apă, recomandată să fie cumpărată îmbuteliată, şi îmbrăcămintea adecvată, un alt „accesoriu“ indispensabil este aparatul foto. Marocul este plin de culoare, exploziv în detalii şi nuanţe.

Apus saharian. Spuneam, mai sus, de aparatul foto ca accesoriu indispensabil. Apusurile sahariene fac parte, şi ele, dintre argumente.

Uleiul de argan. Pentru ca uleiul de argan să fie de bună calitate, caprele mănâncă seminţe de argan, le elimină, femeile le culeg din fecale, le spală şi le storc bine. Unii nu cred în această metodă tradiţională. Eu cred.  Cea mai scumpă cafea din nordul Thailandei are în spate cam aceeaşi poveste. Cu o singură diferenţă: „malaxoarele“ sunt elefanţii. :) Vedeţi aici filmuleţul. 

Tajine. Mâncare specific marocană, preparată din carne, legume şi cartofi. Carnea poate fi de vită, viţel, miel, pui, porc, iar denumirea vine de la recipientul în care este făcută. Secretul gustului constă în felul în care este gătită: neapărat la foc mic şi neapărat în vas de lut. 

Colonii de maimuţe. Prietenoase, pentru că sunt învăţate cu oamenii, maimuţelor le plac bananele şi alunele în coajă. 

Cascadele Ouzoud. Unul dintre cele mai vizitate locuri din Maroc. În imediata apropiere, văi verzi, livezi, mori şi chei de-a lungul râului El Abid. Cascadele Ouzoud se află la 167 km de Marrakech.

Tăbăcăriile. O vizită la oricare dintre pielăriile din Maroc se face obligatoriu în compania mentei verzi. Dat fiind procedeul de curăţare şi tăbăcire, miresmele nu sunt foarte uşor de suportat.  

Pe străzi, printre localnici. Aici nu e nevoie să mai mirosiţi mentă… Atenţie la comercianţi! Unii sunt nepermis de insistenţi. Am găsit multe informaţii în acest sens pe alte bloguri. 

Copaci cu capre. Ce caută caprele în copaci? Caută seminţele de argan, pe care le mănâncă, o delicatesă pentru ele. Ca şi uleiul folosit în cosmetică sau alimentaţie. 

Ceaiul de mentă. Dulce şi energizant, ceaiul de mentă înlocuieşte berea de la noi. O înlocuieşte doar ca popularitate în rândul marocanilor, efectul şi gustul nu sunt aceleaşi :). Dar, alături de tajine, se spune că este unul dintre lucrurile care merită încercate.

Jemaa El Fna, piaţa centrală din Marrakesh. Are de toate: fructe, mâncare, apă, accesorii, haine şi îmblânzitori de şerpi. Noaptea, devine şi mai animată. Jemaa El Fna poate fi un motiv în sine pentru o vizită în Maroc.

Foto: Marian Ciubotaru pentru dinviata.ro

Post-ul Maroc: tajine, argan şi schi pe dune de nisip apare prima dată în din viata punct ro.

Emil Brumaru Infernala Comedie Bookfest 2015 by Dinviata on Mixcloud

Post-ul Cum s-a auzit „Infernala comedie“ la Bookfest 2015 apare prima dată în din viata punct ro.