La-nceput a fost entuziasmul, apoi panica. Dacă se întâmplă ceva? Dar, stai aşa, marile dezastre, ca şi marile fericiri nu sunt anunţate. Destinaţia plecării suna bine – Bruxelles, Gent, Brugges, Oostende. O parte din ea o ştiam, pe cealaltă aveam să o descopăr. 

„Băi, mergem?“, „Băi, mi-e teamă!“, „Băi, n-are ce să ni se întâmple!“, „Băi, ești nebun?! Nu vezi că duduie tv-urile și netul? E alertă maximă de terorism în Belgia!“. Începând cu 18 noiembrie până pe 23 inclusiv, stările mele s-au scăldat într-o continuă reticență. Să merg? Să nu merg în Bruxelles? Totul era rezervat, drum, cazare. Rezervată rămânea și opțiunea renunțării, pe care am avut-o eu și grupul cu care am mers. Rezervată spun, pentru că, deși toate vocile rațiunii spuneau un mare NU, într-un cotlon din mine își făcea loc un mare DA. Nici un război și nici o alertă, nici o operațiune antitero și nici un atentat nu aveau să îl ucidă. Îngerul pașnic era cu mine.

Aș fi putut renunța, reiau. Dar era prea simplu și prea la îndemână. În esență, și ușor patetic. Cât de bine se simte un război din faţa unui laptop? Nu prea. Ori de pe scaunul de metrou care te duce spre birou în timp ce tu stai cu smartphone-ul pe Facebook? Nici aşa. Marile tragedii s-au petrecut atunci când nimeni nu se aștepta. Și se tot vor perinda, prin viața noastră sau a altora. Și niciodată nu vor fi prevestite ori „alertate“. Ca şi marile fericiri, de altfel. Deci nu îmi rămânea decât o singură soluție: să plec. Fără să fac din decizia mea, în nici un caz, un act de curaj.

Un aeroport aproape pustiu, ieșit de-o zi de sub operațiunea antiteroristă, aproape 5 grade în aer, frig. Din Charleroi până în Bruxelles, drum întins. La hotel, recepționerul ne-a aruncat prima „bombă“: 5 euro taxă turistică de cameră, pentru fiecare noapte. Ne-a arătat un tablouaș pe care era trecut detaliul, frumos, citeț, cu mulțumirile de rigoare à la fin. Detaliu pe care nu l-am regăsit nicăieri en avant: nici pe site, nici în contractul încheiat cu agenția. Glumim pe seama lui, în condițiile date, s-ar fi cuvenit o taxă de protecție. :D Nivelul de alertă teroristă era în continuare la 4, iar la tv, un reportaj în care mama unuia dintre detonații de pe 13 noiembrie vorbea despre ce altceva decât despre 13 noiembrie. Am ajuns în cameră. De la geam, acoperit de ceaţă, se întrezărea un colț din Palatul Justiției.

Dimineață am pornit spre Gent. Pe autostradă, porțiuni cu ploaie, porțiuni cu soare – de parcă ne-ar fi urmărit când norii, când soarele. Făceau cu rândul. Sosit, parcat, pornit din nou – un centru vechi ocupat de buldozere, străzi în renovare, clădiri gotice, foarte gotice, iahturi aliniate corect. Îmi mai amintesc lumina tare şi bicicletele, armate. Era până în 11, alerta coborâse la nivelul 3 în Gent, pofta mea de o tartă cu fructe de pădure şi o cafea atinsese nivelul maxim. Mă aşteptau în Caffè Rosario, vizavi de Sint-Baafskathedraal, pe o stradă unde are staţie un tramvai cu destinaţia Moscova. Moscova, Sint-Baafskathedraal, Love Pie (numele tartei) – n-aveau nici o legătură una cu alta, dar le stătea bine împreună atunci, aşa, acolo.După Gent, a urmat Bruges. Cu cât înaintam spre nord, cu atât panica se resimţea mai puţin. Oamenii, mai mulţi şi mai relaxaţi. Cel puţin aşa păreau. Poate pentru că erau turişti, şi nu localnici, poate pentru că frumoasele case din Bruges le permiteau să se vadă mai bine. Pe ele, casele, tot singure şi cu sentimentul de nelocuit le-am găsit, ca şi în timpul primei vizite, cu ceva timp în urmă. Oare unde pleacă localnicii când vin turiştii în Bruges? Lasă bufniţe din silicon şi flori din plastic la ferestre, uşi colorate cu lacătul pe ele. Rămân doar comercianţii, e clar. :) Oferta de ciocolată e nelimitată, berea şi cartofii prăjiţi se vând bine aici, la fel şi plimbările cu vaporaşul pe canale. Le recomand, pe toate.

Şi, cum vă spuneam, cu cât înaintam mai mult spre nord, cu atât panica devenea mai difuză. Am coborât din maşină şi am simţit imediat mirosul mării. Noiembrie+seară+Oostende = Love. La prima vedere! Ne-am îndreptat cu toţii spre mare ca nişte ţestoase ieşite din ouă. Ploaia rămăsese în Bruges, soarele nu mai conta. Să baţi o zi întreagă, cu maşina, autostrăzile Belgiei şi să ştii că la capătul drumului ajungi pe ţărmul Mării Nordului, e o amintire de-o viaţă! 

Ultima zi de război, prima zi de Bruxelles. Mic dejun cu un éclair au chocolat, apoi oraşul. Patrule de soldaţi în punctele centrale, instituţii, pieţe mari, cartiere exclusiviste – umbla vorba că teroriştii îi vizează pe bogătaşii albi. Controale stricte la intrarea în magazinele de lux, muzeele închise. Zona Grand Place, zăpăcită de curioşi, ca mine, ca noi toţi. Zonele de shopping, asediate. Vitrinele braseriilor şi a cafenelelor, răpuse de tarte indecente, trufe, turtă dulce, bomboane şi bombonele. Măcel de forme şi arome pe care nu-l stinge nici măcar Manneken Pis! Am atacat Arcadi cu succes şi m-am umplut de glorie cu-o ultimă amintire din capitala Belgiei. Notaţi adresa: Rue d’Arenberg 1B 1000 Bruxelles. Şi nu vă speriaţi de faptul că e aproape de Grand Place, preţurile sunt ok, mâncarea excelentă, atmosfera… cum se vede în poză!