Dar întotdeauna se va găsi un cerc de oameni pentru care pare important ceea ce-i neimportant în ochii altora.

Nici dacă i s-ar fi tăiat mâna cu care copiază hârtiile, nu ar fi suferit atât de mult ca atunci când i s-a furat mantaua. Haina îl face şi îl desface pe om, atât de puternic în textul lui Gogol, ca în nici un alt text pe care l-am citit vreodată.

Furtul mantalei îl afectează atât de tare, încât Akaki Akakievici lipseşte a doua zi de la serviciu, pentru prima şi singura dată în viaţa lui de copist. Face diverse demersuri cu scopul de a-şi recupera haina, ajunge la o persoană importantă, nu rezolvă nimic. Se stinge ca o lumânare „şi Petersburgul a rămas fără Akaki Akakievici, de parcă nu l-ar fi avut niciodată“. Partea a doua urmăreşte, pe de o parte, fantoma funcţionarului cum bântuie pe străzile Rusiei, cum fură mantalele trecătorilor şi, pe de altă parte, evoluţia şi transformarea persoanei importante.

Akaki Akakievici este mai mult decât „funcţionarul cutare“, din „departamentul cutare“. Dacă ar fi fost lăsat în pace, la biroul lui, cu hârtiile lui, nu ar fi avut nici un potenţial de poveste. Ar fi rămas un copist tachinat, miştocărit de colegi. Fericit cu zilele lui şi cu meseria lui. Scos din acest context şi amplasat în miezul unei întâmplări extraordinare, Akaki Akakievici devine remarcabil ca personaj într-o poveste. Din ziua în care intră în viaţa lui, mantaua îl transformă în cel mai fericit om din lume. Funcţionează ca o „iubită“, de care se ataşează până la obsesie: îl face să zâmbească, să fie atent, îl scoate din casă, îi ocupă mintea, îi ia mintea, îl omoară şi îl vizitează şi după moarte. Şi nu îi redă pacea din suflet, ca să nu mai bântuie pe străzi, decât atunci când se reîntoarce la el. Când sunt, din nou, împreună.

Persoana importantă, al doilea personaj important, după copist, în nuvela lui Gogol. Spre deosebire de Nasul, unde bărbierul şi maiorul nu se modifică prea mult, după călătoria fantastică a unui nas – de pe faţă în farfuria unui om de rând şi apoi pe chipul unui colonel – , în Mantaua, scriitorul lucrează mai mult la viaţa „eroilor“ săi de după cumplitele încercări. Generalul („persoana importantă“), declanşatorul acestei stranietăţi, este plimbat din apele reci şi înalte ale funcţiei nou dobândite, în unele mai blânde şi mai umane.

Pare copleşit de remuşcări că nu a făcut nimic pentru bietul copist, se interesează de soarta lui, iar când află că nu mai e, cade într-o proastă dispoziţie. Pe care încearcă să o dreagă cu o serată şi o cupă de şampanie. Dar transformarea se finalizează, ca şi în cazul lui Akakievici, într-un mod forţat, i se fură şi lui mantaua, de data asta de stafia funcţionarului. Persoana importantă nu mai e la fel de severă cu subalternii, ca înainte, uită de ibovnică, se întoarce spre familie şi spre gânduri mai bune. Gogol îl dezbracă de manta, pentru a-l „echipa“ cu sentimente. Şi doar aşa străzile Petersburgului îşi recuperează calmul, Akaki Akakievici somnul veşnic, iar generalul, mintea şi cumpătul zăpăcite de înaintarea în grad.

Post-ul Mantaua. Haina îl face pe om până în ziua în care se trezeşte gol apare prima dată în din viata punct ro.

Dupa toate semnele, trebuie sa fie o tarasenie de necrezut: caci painea-i coptura, pe cand nasu-i cu totul altceva. Nu pricep o iota.

La fel de dramatica este si dimineata lui Kovaliov. Dupa brrr-ul de fiecare zi, „nici el nu stie din ce pricina facea asa“, Kovaliov cere lacheului sa i se aduca oglinjoara. Mai are sau nu mai are cosul care-i aparuse cu o seara inainte? Cu mare uimire, descopera ca ii disparusera amandoua, si cosul, si nasul.

Incepu sa se pipaie cu mainile ca sa vada daca nu cumva doarme. Nu, s-ar parea ca nu doarme.

Se imbraca si merge la cofetarie. Nu! Nu pentru a amusina parfumul de ciocolata calda, preferata lui, ci pentru a-si verifica, inca o data, imaginea din oglinda! Cand iese, surpriza e si mai mare: un consilier de stat, dupa uniforma, ii poarta nasul. Il urmareste, se duce dupa el in biserica, ii cere nasul, nu il primeste, merge la politie, nu gaseste pe nimeni, se gandeste sa dea un anunt la serviciul de publicitate, insa slujbasul refuza sa publice anuntul. Si il mai si intarata cu o portie de tabac.

… saptamana trecuta am avut un incident asemanator. A venit un functionar (…), a adus un ravas (…), iar tot anuntul se referea la faptul ca s-a pierdut un pudel negru. Nimic deosebit, nu-i asa? Dar a iesit o batjocura: pudelul era casierul unei institutii…

Ce-i ramane de facut lui Kovaliov? Gogol solutioneaza cazul. Comisarul de politie ii aduce nasul, nasul nu vrea sa se lipeasca, Kovaliov se duce la doctor sa repare treaba, doctorul ii spune ca e mai bine fara nas si scrie apoi o scrisoare Aleksandrei Grigorievna, pe care o acuza de vrajitorii. Iar intr-o alta buna zi, mai exact, pe 7 aprilie, maiorul se trezeste cu nasul la locul lui, ca si cand nimic, niciodata, nu s-ar fi petrecut.

Tot felul de tampenii se intampla pe lume. Uneori nu seamana absolut deloc cu realitatea: subit, acelasi nas, care se plimbase in careta sub infatisarea unui consilier de stat si starnise valva in tot orasul, aparu, de parca nu s-ar fi intamplat nimic, la locul lui, adica intre cei doi obraji ai maiorului Kovaliov.

Cateva idei:

• Nasul reprezinta, simbolic, clarviziune, perspicacitate, discernamant, dar mai degraba intuitive, decat rationale. Nici barbierul Ivan Iakovlevici, nici maiorul Kovaliov (care-si spune maior din ingamfare, pentru ca tine la etichete, grade si uniforme) nu au nici una dintre aceste calitati. Amandoi sunt stapaniti de spaima, de un instinct primar. Primul de spaima ca l-ar putea prinde comisarul cu nasul lui Kovaliov in buzunar, iar al doilea, de spaima ca imaginea lui in societate e compromisa.

• De ce nasul lui Kovaliov si numai al lui Kovaliov? Ivan Iakovlevici s-ar fi putut trezi cu oricare alt nas in paine. De exemplu, cu cel al nevestei, Praskovia Osipovna, mult mai demna de ura unui sot certat, jignit, pus la colt. Dar Praskovia, oricat de nesuferita ar fi, nu il loveste pe Iakovlevici acolo unde il doare, asa cum o face Kovaliov. De fiecare data cand il barbiereste, maiorul are grija sa-i spuna barbierului ca ii miros mainile. Gogol isi razbuna, astfel, personajul, punandu-i pe tava, nasul unui client uracios si arogant. Totul ambalat intr-o intamplare fantasmagorica, ciudata si anecdotica. Un vis prea frumos ca sa fie adevarat, de aici si teama lui Ivan Iakovlevici.

• Cat de mult se schimba personajele dupa aceasta experienta? Nu prea mult. Barbierul e si mai temator, iar maiorul si mai increzut. O asemenea petrecanie, care a fiert imaginatia functionarilor, a doamnelor distinse, a coloneilor, mondenilor, studentilor si curiosilor de rand din Petersburg, nu are ca scop sa schimbe ceva in comportamentul oamenilor. Este o satira delicioasa la adresa societatii, functionareasca in special, la grijile minuscule si la afectarea pentru detalii care nu conteaza. Gogol a spus ca, atunci cand voia sa se amuze, isi imagina diverse scenarii pe care le punea pe hartie.

Sursa: „Mantaua, Nasul, Insemnarile unui nebun“, de N.V. Gogol
Credit foto: www.elisetak.com

Post-ul „Nasul“, de N.V. Gogol. Visul unui barbier, cosmarul unui maior apare prima dată în din viata punct ro.

Stiti care sunt cele 7 minuni ale comunismului? Unu: in Romania toata lumea are serviciu. Doi: desi toata lumea are serviciu, nimeni nu munceste. Trei: desi nimeni nu munceste, planul se face peste 100%. Patru: desi planul se face peste 100%, magazinele sunt goale. Cinci: desi magazinele sunt goale, toata lumea are ce manca. Sase: desi toata lumea are ce manca, nimeni nu e multumit. Sapte: desi nimeni nu e multumit, toata lumea aplauda.

Ar mai fi si o a opta minune, daca e sa ramanem in interiorul cartii lui Dan Lungu. Desi comunismul e detestabil pentru cei care l-au experimentat, pe altii ii face sa rada. Cel putin, cu asta am ramas eu dupa ce am citit romanul. Si cu inca ceva: cu o vaga definitie asupra fericirii.

Tezicul nu este doar o indeletnicire sezoniera. Este, in romanul lui Dan Lungu, si o metafora a comunismului. A acceptarii comunismului pentru un trai decent. Adica: atat timp cat taci din gura si-ti faci treaba, stii ca ai cu ce te incalzi la iarna. Poti dobandi o casa, o butelie, ceva mancare in frigider. Chiar daca inghiti diverse mizerii, chiar daca stii ca untul, carnea si painea sunt procurate prin diverse furtisaguri, chiar daca dintr-o lada cu portocale tu nu vei gusta decat o felie. Ideea e sa nu pui si sa nu-ti pui prea multe intrebari. Sa razi la bancurile lui nea Mitu despre Leana si Ceausescu – savuroase, multe dintre ele! – dar sa nu te lasi sedus. In final, vei afla ca nea Mitu a fost turnator la Securitate!

„Pe mine comunismul m-a facut oraseanca.“ Personaj central, personaj narator, Mica se numeste, de fapt, Emilia Burac. Dupa ce se marita cu Tucu, va deveni Emilia Apostoae. La 17 ani fuge de-acasa, sta o perioada la tanti Lucretia, matusa din partea tatalui, urmeaza liceul, sectia „confectii metalice“, se muta la camin, apoi la garsoniera si, dupa casatorie, intr-un apartament. Intre timp se angajeaza la o intreprindere din Galati si va intra in randul „boierilor“, numiti astfel pentru ca atelierul respectiv lucra pentru export si, implicit, aducea valuta. Mica scapa de mirosul tezicului si da peste cel de metal, vopsea, salam, cas, pateu. „ (…) parca eram de pe alta planeta. Undeva, in spate, intr-un fel de magazie, aveam o cada in care curgea permanent apa rece. Acolo stateau berile si sucurile. (…) Bineinteles, alcoolul era interzis in fabrica.“ Asta e gustul fericirii, motivul pentru care Mica regreta perioada comunismului. Avea de toate si ii era bine langa oamenii cu care lucra. Din punctul ei de vedere.

„De cati oameni fericiti e nevoie in jurul nostru ca sa fii si tu fericit?“ Nedumerirea Emiliei Apostoae consta in faptul ca nu toata lumea ii impartaseste viziunea si opiniile. Se descopera, in mod repetat, singura in univers. Nici Alice, fiica ei, plecata in Canada si maritata cu Alain, nici Sanda, sora mai mica, nici Aurelia, fosta colega de munca nu ii aproba nostalgiile. Cu atat mai putin taciturna Rozalia, croitoreasa si vecina de bloc. „Draga doamna, asta e comunismul meu: cel care a luat cu forta atelierul tatii, care mi-a retezat din fasa visul de a ma face pictorita, care m-a lipsit de culori toata viata“, ii marturiseste Rozalia Emiliei. Este doar un vag contrapunct in tesatura povestii, un balans lejer in naratiune, scriitorul nu insista pe modelul figurilor triste. Insistent este mirosul de tara, de grajd, de tezic: „In hol, persista mirosul de grajd (…). Nu mi-a fost greu sa descopar ca pantofii (n.r. dupa Revolutie, Tucu face drumuri saptamanale in satul natal), in striurile de pe talpa, adusesera cateva amintiri din grajdul Catrinei“. Chiar daca olfactiv, chipul trecutului nu o va parasi niciodata pe Mica.

Post-ul Sunt o baba comunista. Cartea apare prima dată în din viata punct ro.