Stiti care sunt cele 7 minuni ale comunismului? Unu: in Romania toata lumea are serviciu. Doi: desi toata lumea are serviciu, nimeni nu munceste. Trei: desi nimeni nu munceste, planul se face peste 100%. Patru: desi planul se face peste 100%, magazinele sunt goale. Cinci: desi magazinele sunt goale, toata lumea are ce manca. Sase: desi toata lumea are ce manca, nimeni nu e multumit. Sapte: desi nimeni nu e multumit, toata lumea aplauda.
Ar mai fi si o a opta minune, daca e sa ramanem in interiorul cartii lui Dan Lungu. Desi comunismul e detestabil pentru cei care l-au experimentat, pe altii ii face sa rada. Cel putin, cu asta am ramas eu dupa ce am citit romanul. Si cu inca ceva: cu o vaga definitie asupra fericirii.
Scriu despre cărți pe instagram.com/ ocarteintrofraza
Sa framanti balega, sa o stropesti cu apa, sa o amesteci cu paie, s-o calci, s-o lasi la „dospit“ pentru iarna. An de an, vara de vara. Putini sunt copiii care ar participa cu entuziasm la pregatirea tezicului. In mod cert, Mica, protagonista cartii, nu este unul dintre ei. Si, ca sa evadeze din realitatea urat mirositoare, isi improvizeaza, din cordele, ciucalai, lut si paie, in dudul din fundul gradinii, un apartament secret, asa, cum vazuse ea la matusa Lucretia, oraseanca parfumata, coafata, cu papucei de casa pufosi si unghiile date cu oja. Aici, sus, in varful copacului, lucrurile nu stau mai parfumat, dar asezate la cativa metri de pamant, o fac pe Mica sa se simta mai aproape de oras.
Tezicul nu este doar o indeletnicire sezoniera. Este, in romanul lui Dan Lungu, si o metafora a comunismului. A acceptarii comunismului pentru un trai decent. Adica: atat timp cat taci din gura si-ti faci treaba, stii ca ai cu ce te incalzi la iarna. Poti dobandi o casa, o butelie, ceva mancare in frigider. Chiar daca inghiti diverse mizerii, chiar daca stii ca untul, carnea si painea sunt procurate prin diverse furtisaguri, chiar daca dintr-o lada cu portocale tu nu vei gusta decat o felie. Ideea e sa nu pui si sa nu-ti pui prea multe intrebari. Sa razi la bancurile lui nea Mitu despre Leana si Ceausescu – savuroase, multe dintre ele! – dar sa nu te lasi sedus. In final, vei afla ca nea Mitu a fost turnator la Securitate!
„Pe mine comunismul m-a facut oraseanca.“ Personaj central, personaj narator, Mica se numeste, de fapt, Emilia Burac. Dupa ce se marita cu Tucu, va deveni Emilia Apostoae. La 17 ani fuge de-acasa, sta o perioada la tanti Lucretia, matusa din partea tatalui, urmeaza liceul, sectia „confectii metalice“, se muta la camin, apoi la garsoniera si, dupa casatorie, intr-un apartament. Intre timp se angajeaza la o intreprindere din Galati si va intra in randul „boierilor“, numiti astfel pentru ca atelierul respectiv lucra pentru export si, implicit, aducea valuta. Mica scapa de mirosul tezicului si da peste cel de metal, vopsea, salam, cas, pateu. „ (…) parca eram de pe alta planeta. Undeva, in spate, intr-un fel de magazie, aveam o cada in care curgea permanent apa rece. Acolo stateau berile si sucurile. (…) Bineinteles, alcoolul era interzis in fabrica.“ Asta e gustul fericirii, motivul pentru care Mica regreta perioada comunismului. Avea de toate si ii era bine langa oamenii cu care lucra. Din punctul ei de vedere.
„De cati oameni fericiti e nevoie in jurul nostru ca sa fii si tu fericit?“ Nedumerirea Emiliei Apostoae consta in faptul ca nu toata lumea ii impartaseste viziunea si opiniile. Se descopera, in mod repetat, singura in univers. Nici Alice, fiica ei, plecata in Canada si maritata cu Alain, nici Sanda, sora mai mica, nici Aurelia, fosta colega de munca nu ii aproba nostalgiile. Cu atat mai putin taciturna Rozalia, croitoreasa si vecina de bloc. „Draga doamna, asta e comunismul meu: cel care a luat cu forta atelierul tatii, care mi-a retezat din fasa visul de a ma face pictorita, care m-a lipsit de culori toata viata“, ii marturiseste Rozalia Emiliei. Este doar un vag contrapunct in tesatura povestii, un balans lejer in naratiune, scriitorul nu insista pe modelul figurilor triste. Insistent este mirosul de tara, de grajd, de tezic: „In hol, persista mirosul de grajd (…). Nu mi-a fost greu sa descopar ca pantofii (n.r. dupa Revolutie, Tucu face drumuri saptamanale in satul natal), in striurile de pe talpa, adusesera cateva amintiri din grajdul Catrinei“. Chiar daca olfactiv, chipul trecutului nu o va parasi niciodata pe Mica.
