Dar întotdeauna se va găsi un cerc de oameni pentru care pare important ceea ce-i neimportant în ochii altora.
Nici dacă i s-ar fi tăiat mâna cu care copiază hârtiile, nu ar fi suferit atât de mult ca atunci când i s-a furat mantaua. Haina îl face şi îl desface pe om, atât de puternic în textul lui Gogol, ca în nici un alt text pe care l-am citit vreodată.
Scriu despre cărți pe instagram.com/ ocarteintrofraza
Mantaua lui N.V. Gogol este alcătuită din două părţi. Prima, mai lungă ca întindere, realistă, a doua, mai scurtă, fantastică. Akaki Akakievici, funcţionarul cutare din departamentul cutare trebuie să-şi comande o manta nouă, pentru că cea veche nu mai poate fi peticită în nici un fel. O comandă, o îmbracă, o poartă, dar după câteva zile, când se întoarce acasă de la o serată dată în cinstea lui, doi hoţi mustăcioşi, cu pumnii cât „un cap de funcţionar“ îi fură haina.
Furtul mantalei îl afectează atât de tare, încât Akaki Akakievici lipseşte a doua zi de la serviciu, pentru prima şi singura dată în viaţa lui de copist. Face diverse demersuri cu scopul de a-şi recupera haina, ajunge la o persoană importantă, nu rezolvă nimic. Se stinge ca o lumânare „şi Petersburgul a rămas fără Akaki Akakievici, de parcă nu l-ar fi avut niciodată“. Partea a doua urmăreşte, pe de o parte, fantoma funcţionarului cum bântuie pe străzile Rusiei, cum fură mantalele trecătorilor şi, pe de altă parte, evoluţia şi transformarea persoanei importante.
Akaki Akakievici este mai mult decât „funcţionarul cutare“, din „departamentul cutare“. Dacă ar fi fost lăsat în pace, la biroul lui, cu hârtiile lui, nu ar fi avut nici un potenţial de poveste. Ar fi rămas un copist tachinat, miştocărit de colegi. Fericit cu zilele lui şi cu meseria lui. Scos din acest context şi amplasat în miezul unei întâmplări extraordinare, Akaki Akakievici devine remarcabil ca personaj într-o poveste. Din ziua în care intră în viaţa lui, mantaua îl transformă în cel mai fericit om din lume. Funcţionează ca o „iubită“, de care se ataşează până la obsesie: îl face să zâmbească, să fie atent, îl scoate din casă, îi ocupă mintea, îi ia mintea, îl omoară şi îl vizitează şi după moarte. Şi nu îi redă pacea din suflet, ca să nu mai bântuie pe străzi, decât atunci când se reîntoarce la el. Când sunt, din nou, împreună.
Persoana importantă, al doilea personaj important, după copist, în nuvela lui Gogol. Spre deosebire de Nasul, unde bărbierul şi maiorul nu se modifică prea mult, după călătoria fantastică a unui nas – de pe faţă în farfuria unui om de rând şi apoi pe chipul unui colonel – , în Mantaua, scriitorul lucrează mai mult la viaţa „eroilor“ săi de după cumplitele încercări. Generalul („persoana importantă“), declanşatorul acestei stranietăţi, este plimbat din apele reci şi înalte ale funcţiei nou dobândite, în unele mai blânde şi mai umane.
Pare copleşit de remuşcări că nu a făcut nimic pentru bietul copist, se interesează de soarta lui, iar când află că nu mai e, cade într-o proastă dispoziţie. Pe care încearcă să o dreagă cu o serată şi o cupă de şampanie. Dar transformarea se finalizează, ca şi în cazul lui Akakievici, într-un mod forţat, i se fură şi lui mantaua, de data asta de stafia funcţionarului. Persoana importantă nu mai e la fel de severă cu subalternii, ca înainte, uită de ibovnică, se întoarce spre familie şi spre gânduri mai bune. Gogol îl dezbracă de manta, pentru a-l „echipa“ cu sentimente. Şi doar aşa străzile Petersburgului îşi recuperează calmul, Akaki Akakievici somnul veşnic, iar generalul, mintea şi cumpătul zăpăcite de înaintarea în grad.