1. Cea mai consistentă parte a operei lui este dominant religioasă.
Deși este cunoscut în special pentru picturile sale cu subiecte mitologice – „Primăvara“, „Naşterea Venerei“, „Pallas şi Centaurul“, „Venus şi Marte“ – majoritatea lucrărilor semnate de Botticelli sunt de inspirație religioasă (panouri de altar – de devoțiune publică sau privată, așa numitele pala d’altare -, tondi – picturi rotunde – sau fresce – 3 sunt pictate în Capela Sixtină).

2. Giorgio Vasari este primul biograf al lui Botticelli.
Vasari îl descrie pe pictorul renascentist ca pe un „om ciudat, cu o minte contorsionată“.

3. Toate picturile lui sunt realizate în tempera.
Tehnica este considerată anacronică la vremea respectivă, dat fiind faptul că nimeni nu mai lucra în tempera.

4. A fost, mult timp, un necunoscut în istoria Renașterii italiene.
Arta lui are un oarecare impact în special înainte de 1500, după care este rapid eclipsată de ascensiunea lui Rafael și a lui Michelangelo. Căderea în uitare este cauzată și de condițiile de expunere a operei sale, multe lucrări nefiind accesibile.

5. Prerafaeliții sunt cei care îl redescoperă în 1850.
Prerafaeliții refuză tradiția academistă inițiată de Rafael și perpetuată de-a lungul veacurilor și se întorc către pictorii de dinainte de 1500. Așa este „redescoperit“ Botticelli. Figura lui apare atât în opera picturală a artiștilor prerafaeliți, cât și în textele lui John Ruskin (istoric de artă, susținător al grupului), dar și mai târziu, în romanul lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut.

6. Caracterul diafan și dimensiunea ambiguă: noua grilă de interpretare 
Începând cu 1850, grila prin care este recuperat în istoria artei este dată de 1. felul în care sunt înfățișate personajele în picturile sale – imponderable, melancolice, grațioase și 2. dimensiunea ambiguă a lucrărilor. 

7. Epoca lui de glorie este cuprinsă între 1470 și 1494.
În această perioadă, inventează lucruri determinante pentru istoria artei. Însă, în același timp, nu este sensibil la perspectivă. În opera lui, spre deosebire de cea a lui Da Vinci sau Michelangelo, nu există o foarte bună corelare între spațiu și personaje. Personajele par să leviteze. Stranie este și raportarea la mișcare, pe de o parte, și neclintire, pe de altă parte – există, astfel, personaje care par suspendate, deși sunt în mișcare, iar altele care, deși nemișcate, au mici mișcări care le fac dinamice (Venus, din „Nașterea Zeiței Venus“, este un exemplu în acest sens).

8. Este primul mare artist din Renaștere care încorporează în operele lui sugestii textuale.
Se raportează la texte, consiliat de diverși umaniști ai vremii, iar simplul fapt că el se îndreaptă către această zonă a culturii umaniste este în sine evocator, ca și faptul că este primul dintre artiștii Renașterii care se raportează într-un mod constructiv și aproape literal la primul tratat de istorie a picturii. Este vorba de volumul Despre pictură, al lui Leone Battista Alberti, publicat în latină, în 1435. Botticelli încorporează diverse sugestii, printre ele, acelea de a se sfătui cu retorii, cu umaniștii, de a cere teme de pictat.

9. Adorația magilor este pictura care-i deschide drumul colaborărilor cu familia „de Medici“.
Acest tablou nu e o simplă Adorație a magilor, ci o panoplie de portrete, cu identități precise. De exemplu, în partea de jos, dreapta, este chiar figura lui Botticelli, autoportretul certificat din 1475, prin care se subînțelege și o conștientizare a excelenței artistice. „Adorația magilor“ mai este și tabloul care-i deschide drumul colaborărilor cu familia de Medici și alte familii în strânsă legătură cu aceasta.

Informații oferite în timpul cursului „Mitologiile lui Botticelli“, organizat de Fundația Calea Victoriei.

Post-ul Sandro Botticelli: ceva vechi, ceva nou apare prima dată în din viata punct ro.

Sunt două lucruri pe care filmul le are în comun cu partea I, cuplul Toni (Marius Damian) – Oana (Antoaneta Zaharia) și referințele la Centrul Vechi. Centrul Vechi devine mai febril și mai viu în partea a doua. Văzut de sus, de jos, dinăuntrul clădirilor ori de-afară, de pe terase, ziua sau noaptea, este el însuși un personaj în poveste.

Povestea, și ea, mult mai densă. Nu e Birdman, dar seamănă mult, ca scenariu, cu Birdman. Avem o piesă de teatru în film, avem conflicte între actori, viața din culise, avem chiar și o cronicăreasă de teatru, Asaftei (Coca Bloos), o bloggeriță în etate. Avem și un portret clar al actorului și al condiției lui, al actorului din România care, ca să supraviețuiască, trebuie să facă și pe statuia vivantă, și pe one man show’u, și pe hackeru’.  Continuarea pe dinfilme.ro

Post-ul Recenzia filmului „Minte-mă frumos în Centrul Vechi“ apare prima dată în din viata punct ro.

Dacă anul trecut am intrat în culisele animației americane independente, prin ochii, filmele și viziunea lui Bill Plympton, anul acesta am ales din masterclass-urile organizate de Anim’est, pe cel al lui Kōji Yamamura. Și iată ce-am aflat:

DETALII BIOGRAFICE

1. La 13 ani a făcut primul său film de animație, în timpul Universității a studiat pictura și tot în această perioadă a început să se intereseze cum își poate transforma picturile în animații. S-a documentat în privința tehnicilor și a văzut cât mai multe filme.

2. Ishu Patel (indian) , Yuri Norstein (rus) și Priit Pärn (estonian) sunt cei mai importanți ilustratori care l-au influențat.

3. Folosește, ca instrumente de desen, carioci, creioane colorate, tot ce merge pe hârtie. Nu a făcut niciodată o animație 3D pe calculator. Soția lui, pictor abstract, îl ajută cu scanarea desenelor, îi spune ce nu e ok după ce termină o lucrare, este primul lui spectator și primul critic.

4. În prezent, predă cursuri la Universitatea de Arte din Tokio, participă la conferințe și competiții internaționale pe tema animației și ilustrează, anual, 1,2 cărți. Personajele din cărți sfârșesc, multe dintre ele, în scurtmetraje.

MAKING OF: Mount Head și Franz Kafka’s A Country Doctor

Pentru că multă lume i-a spus lui Yamamura că filmele lui sunt dificil de înțeles, ilustratorul a explicat, în timpul masterclass-ului, cum le-a creat (desene, muzică, voce, idei). Mt. Head și Franz Kafka’s A Country Doctor sunt două dintre cele mai cunoscute; primul a câştigat Marele Premiu la Annecy şi a fost nominalizat la Oscar în 2003, al doilea a luat Marele Premiu la Ottawa şi la Trickfilm (Stuttgart) în 2007. 

Mt. Head

• „Există realitatea cu adevărat?“ – este întrebarea la care încearcă să răspundă prin acest scurtmetraj;
• scenariul a fost rescris de mai multe ori, iar stilul schimbat de-a lungul evoluării poveștii;
• muzica este improvizată; de obicei înregistrarea se face pe cadru/secvență, dar pentru Mount Head, artistul a aruncat o privire peste storyboard (scenariul desenat) și a început să cânte după cum a simțit pe moment imaginile și istorisirea, fără să se oprească.

Franz Kafka’s A Country Doctor

• a ales să ilustreze Un medic de țară, și nu altceva semnat de Kafka, deoarece consideră că esența operei lui stă în această povestire;
• pentru Yamamura, Franz Kafka nu este nici sumbru, nici deprimant, ci o sursă de umor negru; japonezul are, în altă ordine de idei, o slăbiciune pentru scriitorul ceh: „M-am născut la 40 de ani (1964) după moartea lui Kafka (1924), iar când am împlinit 40 de ani, am realizat animația Un medic de țară“, a spus el. 
• ca tehnică, pentru fiecare propoziție din scenariu a realizat un cadru/secvență de film, iar ca mod de narare, s-a inspirat din „kyogen“, o artă veche de 800 de ani în Japonia, folosită azi doar în teatrul tradițional;
• cele două mici creaturi din film care-l însoțesc pe doctor reprezintă vocile din mintea lui și fiecare voce este a altui actor (pentru un personaj s-au folosit 3 voci diferite); au ca model acei „kurogo“ din kyogen, un fel de „actori de recuzită“ – nu se văd (pe scenă, trebuie să se vadă doar protagoniștii) și se ocupă în general cu partea de accesorii ori schimbări de decor (uneori se transformă și în animale); 
• instabilitatea este exprimată vizual prin imagini care tremură și globi oculari care se mișcă repede, iar muzical, prin instrumente vechi (shamisen este unul dintre ele).

Post-ul Jurnal animat: The Secrets of Kōji Yamamura apare prima dată în din viata punct ro.

Max Blecher este un scriitor aproape mort în publicaţiile pe suport de hârtie sau online. Probabil că e o chestiune de gust sau, cum se spune, e un autor „nişat“. Şi poate că e mai bine să rămână aşa. Altfel, ar fi devenit ca destinaţiile supraaglomerate, în care toată lumea vrea să meargă. Şi pe care alţii ajung să le evite. 

Prin urmare, când am primit pe Facebook informaţia că „Formula As“ a publicat un articol despre el, am vrut s-o cumpăr numaidecât. Materialul conţine o serie de fotografii inedite și mărturisiri din corespondenţa Otiliei Ţeposu cu Dora Blecher Wechsler, sora scriitorului. Otilia Ţeposu este soţia criticului literar Radu G. Ţeposu, autorul primei monografii despre Max Blecher, Suferinţele tânărului Blecher.

Am selectat câteva detalii din articolul amintit şi le-am completat, unde a fost cazul, cu informaţii noi sau fragmente din cărţile lui Max Blecher. „Formula As“, nr. 23, 11-18 iunie 2015, se mai găseşte la chioşcuri şi costă 3,5 lei. 

1. Părinţii lui, evrei de origine, s-au numit Lazăr şi Bella Blecher. Bunicii din partea tatei s-au născut în Roman, iar cei din partea mamei, în Botoşani. Max Blecher s-a născut, şi el, tot în Botoşani (8 septembrie 1909) – fiind primul copil născut, Bella Blecher şi-a dorit să trăiască acest eveniment alături de părinţii ei. Când a împlinit două luni, s-a întors cu el la Roman, acolo unde locuia împreună cu Lazăr.

2. Lazăr Blecher importa porţelanuri şi cristaluri fine din străinătate. De la el, Maniu (numele de alint al lui Max Blecher), Dora (1912-2008) şi Frida (1914-1995), surorile lui mai mici, au deprins dragostea pentru obiectele frumoase. Iar de la mama, dragostea pentru flori: „Mama iubea mult florile. Când ieşeau primii ghiocei, ea ni-i aducea“, notează Dora în corespondenţă. 

3. A început să scrie poezii şi eseuri de la 12 ani. Primul text publicat a fost o scriere critică despre Cartea de la San Michele, a lui Axel Munthe. Avea aproximativ 16 ani.

4. Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate şi Vizuina luminată sunt principalele lui romane. A mai scris versuri, eseuri, cronici teatrale şi de film, scrisori către prieteni (recomand pentru corespondenţa lui, Max Blecher, mai puţin cunoscut, publicată la Editura Hasefer, în 2000). Îi plăceau muzica (a cântat la vioară şi la chitară) şi desenul. 

Până în 1946, eu nu am ştiut nimic despre blockul cu desene făcute de Maniu. Apoi, când le-am văzut, mi-am dat seama de ce părinţii nu vroiau să le vedem. Şi-au dat seama că reprezentau chinurile bolii care îl mistuiau. Erau desene <<în peniţă>>, în tuş negru şi roşu (…), în linii ce exprimau explozii puternice. Erau, indiscutabil, nişte metafore ale propriilor suferinţe, transfigurări ale bolii care-l mistuia. Desenele reprezentau figuri mistice, monştri înfiorători şi figuri diabolice (…). Întreaga mapă de desene a rămas multă vreme în casa părintească, bine pitită. Din păcate, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea.
(Formula As, nr. 23, 11-18 iunie 2015, p. 25)

5. Primele dureri în zona lombară au început la 16 ani şi-au fost provocate de un accident stupid. 

S-a dus să joace fotbal şi un jucător l-a lovit puternic cu piciorul. Pe vremea aceea, băieţii purtau bocanci şi lovitura a fost dură. A stat un timp în pat, doctorii i-au prescris comprese şi calmante, mai târziu a fost tratat şi cu sulfamide. Avea perioade când se făcea bine şi ducea o viaţă normală, altă dată cădea la pat şi boala progresa. A fost mai întâi o infecţie microbiană; în Franţa, au numit-o <<Morbul lui Pott>>. Dar nu a fost de la început tuberculoză. Mulţi ani după moartea lui, doctorii spuneau că dacă pe vremea când trăia Maniu ar fi existat antibiotice, ar fi fost salvat.
(Formula As, nr. 23, 11-18 iunie 2015. p. 24)

6. A fost internat la Sanatoriul de boli osoase din Berck-sur-Mer, unde a stat doi ani într-un corset de ghips. Apoi la Leysin, în Elveţia. Iar în România, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul din Bucureşti şi la Techirghiol. Experienţa din Berck este sursa de inspiraţie pentru Inimi cicatrizate. 

– În fond, pentru mine personal, boala nu mi se pare chiar atât de îngrozitoare…, spuse Emanuel lui Ernest, în timp ce aşteptau în odaie să li se anunţe venirea trăsurii.
          Am avut întotdeauna în mine un fond de lene care se găseşte acum pe deplin satisfăcut, continuă el. Îmi întind oasele pe căruţ, mă odihnesc admirabil, mă simt foarte bine… şi n-am nici o dorinţă să umblu… Cred că dacă m-aş ridica, durerile s-ar înfige din nou în spate necruţătoare. Un singur lucru mă chinuie…
          Tatăl lui, care stătea şi citea în aparenţă ziarul, ridică brusc capul.
          – Mă chinuie gândul că încet, încet va trebui să devin un adevărat bolnav… Că tot ce iau acum drept lenevie şi odihnă va deveni în curând un prizonierat teribil… Mi-e frică de scoborâş… mi-e frică să nu ajung a umbla cu două bastoane, sărind ca o broască…
          – Vezi doar bine că eu m-am vindecat, îl încurajă Ernest şi bătu cu pumnul în piept.
          – Porţi şi dumneata un corset? întrebă Emanuel.
          Pieptul sunase dur.
          – Da… dar un corset simplu, nu de ghips, răspunse cu jumătate de gură Ernest.
          – Pot să-l văd?
          Ernest îşi scoase haina şi cămaşa. Semăna acum cu un luptător antic cuirasat în scutul lui, ori cu un bust mecanic, plin de şuruburi şi curele, expus într-o vitrină ortopedică. Corsetul îi ţinea trupul rigid de la şolduri până la umeri. Era confecţionat dintr-un celuloid roz, perforat cu mii de găurele şi legat cu şireturi la spate. În jurul gâtului, în jurul şoldurilor şi pe laturi era înşurubat şi strâns cu o montură de nichel, foarte complicată.
          – Şi cât timp mai trebuie să-l porţi? întrebă Emanuel.
          – Acesta nu-l mai părăsesc niciodată, răspunse Ernest. Doar noaptea la culcare îl scot… Trebuie să-l îmbrac mereu… toată viaţa poate…
          Emanuel rămase tăcut şi gânditor.
          – Ei bine, decât să reintru în viaţă închis ermetic în asemenea aparat, prefer să…
          Tăcu şi lăsă fraza neisprăvită. Se făcu în odaie o mică tăcere. Tatăl lui se înfundă din nou în lectură în timp ce Ernest se îmbrăcă la loc.

(Inimi cicatrizate, Editura Aius-Craiova, Vinea-Bucureşti, 1999, p. 140)

7. Pentru că boala evolua vertiginos, iar tratamentele nu mai aveau nici un efect, scriitorul a ales să se întoarcă în Roman şi să aştepte aici sfârşitul. A locuit, în ultima parte a vieţii, într-o casă cumpărată de tatăl lui, pe str. Costache Morţun nr. 4. Grădina din spatele casei, plină cu conduraşi, era locul în care scria vara. Conduraşii erau florile lui preferate. Din păcate, casa a fost demolată în 2013. 

8. A scris imobilizat la pat, pe genunchi, ajutat de o lădiţă comandată special de tatăl lui, lucrată dintr-un lemn uşor.

Capacul îi servea ca masă de scris şi înăuntru îşi ţinea ustensilele. După moartea lui Maniu, Saşa Pană a venit la Roman, iar tata i-a predat tot ce a rămas de la el: manuscrise, corespondenţă, fotografii. A pus totul în lădiţa de lemn şi i-a dat-o lui Saşa Pană, care i-a promis tatei că o va preda Academiei Române. Aceasta fusese şi dorinţa lui Maniu.
(Formula As, nr. 23, 11-18 iunie 2015. p. 25)

9. Max Blecher este înmormântat în Cimitirul evreiesc de pe str. Bogdan Dragoş, din Roman, care nu mai e, din fericire, „un loc părăsit, invadat de mărăcini şi fără gard“, cum scrie Dora Blecher Wechsler în scrisorile ei către Otilia Ţeposu. L-am vizitat recent, e îngrijit şi păzit de o familie de ţigani care locuieşte acolo, prin îngăduinţa lui Iancu Wexler, preşedintele Comunităţii evreieşti din Roman. Şi are şi gard. 

Consider importante aceste câteva detalii din viaţa lui Max Blecher. Cunoscându-i viaţa, îi vom înţelege mai bine opera. Ceea ce mi-a plăcut în mod particular la textele lui este detaşarea (nu indiferenţa!) cu care şi-a analizat, în detaliu, boala. Şi faptul că a continuat să scrie, în aceste condiţii – întins pe gutieră şi cu o măsuţă de lemn uşor în braţe. La fel, viziunea lui cinematografică, picturală, onirică. Captivă într-un corset de ghips a fost şi Frida Kahlo şi nu s-a oprit să picteze. Locuitor al unui spital a fost şi Randle Patrick McMurphy, din „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, şi nu a încetat să trăiască (chiar dacă nu era bolnav!). Nici unul dintre ei – Blecher, Kahlo sau McMurphy – nu mi-a lăsat un gust amar. Fiecare a schimbat în felul lui ceva, fie că e vorba de literatură, pictură sau film. 

Post-ul Scriitorul pentru care am cumpărat o revistă apare prima dată în din viata punct ro.

De ce te semnezi Terente?
Pentru că așa mă cheamă!

Îndrăznesc să te întreb: există o legătură între tine și celebrul bandit, „Regele bălților“? :)
Se pare că bunicul, inspirat de acest personaj, i-a dat numele Terente tatălui meu, care mi l-a lăsat mie moștenire :). Mie, însă, mi s-a spus, de mic, Toni :). Și așa a rămas.

Deci Șerban e numele de familie?
Exact!

Ai terminat o facultate cu profil real. Cum ai ajuns să desenezi caricaturi?
Da, am absolvit Facultatea de mecanică din cadrul Institutului Politehnic Cluj-Napoca. După aceea, am fost repartizat la o întreprindere din orașul Bistrița. Aici, am făcut o caricatură cui nu trebuia, șefului meu.

Să înțeleg că nu i-a plăcut caricatura şefului tău?
Am aflat mai târziu că a păstrat-o toată viaţa într-un buzunar al portofelului… Dar revenind la momentul respectiv, drept recompensă, am fost „exilat“ într-un birou în care rutina era înspăimântătoare, iar senzaţia că mă aflu într-o închisoare era acută.

Cât ai rezistat aici?
Nu mult. M-am decis să evadez cât mai repede din acel mediu sufocant: am profitat de faptul ca întreprinderea la care lucram patrona liceul pe care l-am absolvit („Liviu Rebreanu“, din Bistriţa) şi am cerut să fiu detaşat în învăţământ, unde să predau discipline tehnice (utilaj, desen tehnic etc).

Şi ai primit „detaşarea“ :)?
Conducerea a fost chiar bucuroasă să-mi dea un şut în…, să-mi dea aprobarea :).   După ce am „aterizat“ în liceu şi am văzut că viaţa, aici, e cenuşie, am vrut să schimb ceva. Am avut noroc de directorul educativ, un om cu vederi largi. Era profesor de filozofie, Mihai Cazacu se numeşte. Am înfiinţat o gazetă de perete nonconformistă, pe care am botezat-o „Asterisc“. Nu era ceva original, în sensul că imita gazeta „Index“ a Facultăţii de mecanică din Cluj, la care am colaborat în perioada studenţiei.

Cum erau gazetele de perete din perioada respectivă?
Erau pline de indicaţiile Tovarăşului, realizările socialismului… bla, bla, boring :)! Noi doream să le transformăm în ceva viu, vesel şi interactiv. Însă, după primele numere ale noii gazete, mi-am dat seama că elevii îşi doreau mai mult.

Ce anume își doreau?
Un spectacol în care să se afirme… Aşa a apărut cenaclul „Aster“ (Mihai Cazacu a fost cel care a propus numele). Şi, uite-aşa, am ajuns să mă implic în activităţi artistice… Făceam de toate: afişe, muncă de organizare, coloana sonoră, lumini, decoruri, regie – tot ce era nevoie pentru ca spectacolul să poată avea loc.

Povesteşte-mi despre spectacole…
Dacă la început spectacolele noastre erau un amestec de teatru, muzică folk, poezie şi dans modern, după câţiva ani, au ajuns să fie spectacole de teatru cu muzică folk între două acte, iar în ultima perioadă, erau doar spectacole de teatru.

Cât de mult i-a ajutat pe elevi această formă de „divertisment“?
Deşi scopul spectacolelor era adăugarea unui strop de culoare vieţii de liceu, şi nu încurajarea tinerilor să urmeze Institutul de teatru, în cei 12 ani de existenţă a cenaclului „Aster“, un număr de aproximativ 10 elevi au ales să continue teatrul după terminarea liceului.

Îmi poţi numi pe cineva dintre cei 10?
Dintre ei, cel mai cunoscut nume e Ada Milea.

Dar pe tine? Cât de mult te-a ajutat experiența teatrului?
Pentru mine, această perioadă, cuprinsă între 1984 şi 1996, a fost o experienţă extraordinară! Ca nişte călătorii pe mare cu nave care s-au numit „Visul unei nopţi de iarnă“, „Sânziana şi Pepelea“, „Slugă la doi stăpâni“, „Mult zgomot pentru nimic“, „Tigrul purpuriu căruia îi plăceau clătitele“… Cred că a fost un schimb de energie: eu le-am oferit condițiile pentru a se juca, imaginația și voința de a duce spectacolul până la capăt, iar ei mi-au oferit copilărie și momente de înălțare sufletească… Le datorez lor faptul că în interior sunt cu 10-15 ani mai tânăr decât vârsta mea din buletin.

În afară de caricatura şefului, îţi aminteşti prima ta caricatură oficială?
Nu mai știu care a fost, dar știu sigur UNDE a fost: în paginile gazetei de perete „Asterisc“, într-una dintre încercările de a sparge monotonia vieții de liceu a acelor ani.

Cum ai defini tu o caricatură?
O caricatură este un mod de a face haz de necaz.

Există un timp al inspiraţiei?
Există zile bune, dar există și zile proaste, în care totul merge anapoda. Însă caricaturistul profesionist (ca și actorul, care trebuie să urce pe scenă și să joace chiar dacă în viața lui s-a petrecut o dramă) trebuie să fie mereu „la datorie“. Trebuie să te încăpățânezi să cauți o idee bună până în ultima clipă. Oscilațiile de inspirație de la o zi la alta sunt inevitabile, le are atât caricaturistul amator, cât și cel profesionist. Totuși, diferența dintre cei doi este că, la caricaturistul profesionist, graficul cu oscilația valorii caricaturii nu trece prin zero… Cu alte cuvinte, caricaturistul profesionist are niște soluții tehnice, acumulate în ani de exercițiu, care îi permit să iasă onorabil dintr-o astfel de „groapă de potențial“…

Dacă ar fi să împarţi caricaturiştii în mai multe categorii, care ar fie ele?
I-aș împărți în două categorii. În prima intră caricaturiștii care spun: „Mi-a venit o idee, deci eu sunt autorul ei!“, iar în a doua sunt cei care spun: „Mi-a venit o idee, dar nu știu cum a ajuns în capul meu… Nu știu cine mi-a dat-o“. Eu fac parte din categoria a doua.

Care sunt condiţiile ca o caricatură să fie considerată bună?
Să-ți „agațe“ privirea, să te amuze și, la o privire mai atentă, să te pună pe gânduri.

Să provoace, cumva, o fisură…
Se poate spune și-așa… „Teoria microfisurilor“ este, de altfel, un nume caricatural dat unui adevăr descoperit în practica de zi cu zi din domeniul caricaturii (politice): o caricatură reușită (adică una care îl face să zâmbească chiar și pe un susținător al politicianului vizat de caricatură) produce o microfisură (o fisură invizibilă cu ochiul liber) în încrederea „de nezdruncinat“ a fanului în idolul său. Sunt convins  că o caricatură bună poate fisura o statuie.

În afară de inspirație, există o „combinație“ care duce la desenul perfect?
Este clar că ajută foarte mult acumularea de cunoștințe din cele mai diverse domenii, prin lectură sau experiență. S-ar putea spune că este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru producerea unei caricaturi bune. Modul surprinzător în care combini aceste elemente ține de inspirație, iar inspirația nu o putem controla… o putem doar implora!

Ai anumite tabieturi atunci când creezi?
Nu. În general, ceea ce îmi provoacă „febra creatoare“ este termenul de predare (deadline-ul).

Care este visul unui caricaturist după ce termină un desen şi-l trimite spre publicare?
Ca gluma pe care a făcut-o să-i smulgă privitorului un zâmbet și, dacă se poate, să provoace dependență. Să-și dorească să vadă și altele.

Îţi propui să transmiţi un mesaj anume prin caricaturile tale?
Nu vreau să transmit un mesaj anume, dar, prin tot ceea ce fac, vreau să micșorez, nu să amplific nebunia lumii în care trăim.

Dacă nu erai caricaturist, ce ţi-ai fi dorit să fii?
Dacă n-aș fi avut norocul să fiu caricaturist, adică să fac ceea ce îmi place cel mai mult, o altă meserie potrivită mie, așa cum mă cunosc acum, ar fi fost aceea de… clovn. În niciun caz cea de inginer!

Post-ul „O caricatură bună poate fisura o statuie“ apare prima dată în din viata punct ro.

Pe 11 ianuarie 1927 se intemeiaza Academia de de Arte si Stiinte Cinematografice din Los Angeles. Locul, Hotelul Ambasador, membrii, in jur de doua sute, iar scopul, ridicarea nivelului cultural al cinematografului american. Astazi, Asociatia are peste 6000 de membri.

Intr-o dimineata memorabila, din 1928, Conrad Nagel este iritat de un articol injurios la adresa Academiei.  „Oare nu se poate face nimic pentru a impiedica aparitia unor asemenea articole? De ce sa nu fie Academia cea care sa dea imboldul necesar industriei cinematografice?“, spune el. Cedric Gibbons, directorul departamentului de decoruri de la Metro Goldwyn Mayer, il aude. Face o schita a statuetei, preda comanda sculptorului George Stanley si trei ani mai tarziu, in 1931, statueta primeste si un nume, de la deja amintita Margaret Gledhill, secretara principala a Academiei. Ca material de realizare, s-au folosit staniu si cupru, iar ca polisare, aur. Pretul de cost a fost 60 de dolari.

Cum se alegea filmul cel mai bun:

• fiecare studio propunea doua filme pe care le considera cele mai bune;
• propunerile erau introduse intr-o cutie cu scrisori si trimise celor 7900 de persoane desemnate sa voteze;
• erau selectate 5 filme care deveneau candidate oficiale;
• filmele se votau, apoi, de catre membrii Academiei (200), ai Sindicatului Actorilor (5900), ai Asociatiei Scriitorilor Cinematografici (1000) si ai Asociatiei Regizorilor (250);
• selectia avea loc prin majoritate si vot secret.

Ca a crescut sau nu nivelul Academiei, este relativ. Sigur este ca spectacolul si publicitatea din jurul acestui eveniment, Premiile Oscar, sunt din ce in ce mai mari. Multe filme si-au meritat Oscarurile, dar la fel de multe au fost nedreptatite, lucru care se va intampla si anul acesta. Intotdeauna va exista o diferenta side gust, si de subiect, asa cum dintotdeauna a existat o diferenta intre productiile americane si cele europene. Woody Allen considera chiar ca „Nu exista cel mai bun film al anului“.

E greu sa-ti inchipui un concurs intre carti sau filme sau opere de arta. Cine poate spune care e mai buna? Cred ca ar fi mai bine daca oamenii din industria de film s-ar intalni in fiecare an si ar spune in mod demn: «Acestea sunt filmele noastre preferate de anul acesta! Votam cu totii si acestea sunt cele cinci filme care ne plac cel mai mult». Nu cel mai bun film. Pentru ca toate filmele nominalizate sunt diferite, fiecare in felul sau. Premiile Oscar sunt chiar mai josnice, pentru ca oamenii trag de tine sa-i votezi pe ei si pe prietenii lor. Se face campanie pentru filme si candidati si se face reclama. Nu exista Cel Mai Bun Film al anului.

Vezi si:

• Lista nominalizarilor la Oscar 2015
• Scurtmetrajele de animatie care intra in competitia Oscarurilor

Surse:
1. Lazar Cassvan, „Mituri si legende din lumea filmului“, Ed. Eminescu, 1971
2. „Woody Allen in dialog cu Stig Bjӧrkman“, Ed. Publica, 2013

Foto: www.slate.com

Post-ul „Unchiul Oscar“ la 84 de ani apare prima dată în din viata punct ro.

In esenta, toti ne luptam cu timpul!
—Mihai Grecea

Aseara, l-am cunoscut pe Mami. Mi-ar placea sa-l cunoasteti si voi. Este protagonistul documentarului „Omul pasare“, in regia lui  Alexandru Mavrodineanu si Mihai Grecea, a carui premiera va avea loc pe HBO, joi, 23 octombrie, orele 20.00. Numele real al personajului principal este Mihaita Nicolae, dar in lumea aviatiei i se spune Mami sau Omul pasare. Si tot aseara, cu ocazia avanpremierii, am vorbit mai multe despre film cu Mihai Grecea, pentru care „Omul pasare“ este debutul regizoral (cinematografic!) absolut. Dar nu numai atat. „Omul pasare“ este si o experienta de viata alaturi de un om de la care a invatat, printre altele, ca zborul este un mod, o cale de a ramane tanar pana tarziu.

Cum l-ati gasit pe Mami?
Mihai Grecea: E o poveste comuna, pana la un punct, a mea si a lui Alex (n.r. Alexandru Mavrodineanu). Amandoi avem brevet de pilot, iar Alex i-a fost elev lui Mami. Eu, doar un admirator, sa spun asa. Toti de la Aerodromul Clinceni il stiu pe Mami, de fapt, toata lumea aviatiei il cunoaste. Printre aviatori, nu este un personaj necunoscut. Insa ideea de a face un film despre el, nu ne-a venit asa usor. Pentru ca se intampla urmatorul lucru: cand zbori, cand traiesti printre asemenea oameni, ii vezi mai degraba ca pe niste modele, ca pe niste eroi, nu prea vezi omul din spate, povestea lui, si-ti vine greu sa te atingi de ei. Si, intr-o zi, s-a petrecut chestia asta. Alex a venit cu ideea la mine si mi-a zis: „Bai, cum ar fi un film despre Mami?“.

Si cum i-ai raspuns?
„Bai, foarte tare! Hai sa ne gandim, hai s-o studiem!“. Am inceput sa scriem impreuna un scenariu pe care, ulterior, l-am prezentat la HBO ca proiect, iar ei s-au aratat foarte interesati.

HBO-ul a intervenit in scenariu?
Absolut deloc! Dimpotriva, am avut un fel de doctoring, sa spun asa, practic o contributie foarte importanta si foarte valoroasa a Hankai Kastelikova, producator HBO Europa, pentru zona de documentar. A facut cateva vizionari, ne-a facut un fel de tutoriat, de la distanta, cumva, cu inputuri foarte bune in ceea ce priveste dramaturgia.

Este primul vostru lungmetraj?
Alex este regizor, el a mai facut niste scurtmetraje. Eu sunt regizor de reclame, cinematografic, este debut absolut pentru mine.

Continuarea pe dinfilme.ro

Post-ul Omul pasare. Povestea filmului, spusa de Mihai Grecea apare prima dată în din viata punct ro.

In Franta, un album de benzi desenate este ca vinul. Cu cat e mai vechi, cu atat e mai pretios
Dodo Nita

Nu am stiut ca in Romania exista oameni atat de impatimiti de BD-uri pana in ziua in care i-am ascultat pe Adrian Cioroianu, Dodo Nita si Serban Andreescu. Ce m-a adus la evenimentul organizat de Editura Adenium la Salonul International de carte Bookfest? Vestea, absolut irezistibila, ca „Amintiri din copilarie“ a fost repovestita vizual, rescrisa in benzi desenate, de un ilustrator roman. Inginer de profesie si practicant de arte martiale, Serban Andreescu deseneaza de 23 de ani. Poate transpune orice in imagini, atat timp cat simte si vede ceva in povestea respectiva, ii place sa tranforme personajele rele in personaje bune si este mai cunoscut in Belgia, decat la noi. Descoperiti mai multe in inregistrarea si interviul alaturate. 

Inregistrare audio: lansarea albumului de banda desenata “Amintiri din copilarie” in cadrul Targului International de Carte Bookfest.

Adrian Cioroianu (min. 02.15), Dodo Nita (min. 08.21) si Serban Andreescu (min. 16.16)

Interviu cu ilustratorul “Amintirilor din copilarie”, Serban Andreescu

Cand ati rasfoit prima revista cu benzi desenate?
Aaaa, de mult, eram copil, imi aducea bunicul meu „Vaillant, le journal de Pif“, era Piful vechi, de pe vremea comunistilor, o revista mare, cu benzi desenate.

Si primele benzi desenate pe care le-ati facut?
Eram in clasa a 7-a, atunci mi s-a „insurubat“. Tineam ultima pagina a revistei scolii. I-am desenat pe Pacalici si Tandalet, personajele lui Nicolae Labis, i-am facut astfel incat sa nu fie comuniste, dar sa ramana in ton cu educatia. Altfel, nu ti le accepta directorul.

Se preteaza orice gen de literatura la acest mod de exprimare vizuala?
Nu, doar daca textul respectiv iti ofera niste imagini. Eu, personal, daca desenez, trebuie sa vad imaginile. Intotdeauna ii spun scriitorului sau editorului ca daca nu vad si nu simt ce-mi dau sa lucrez, nu ma aflu in largul meu.

„Scrisoarea III“, de exemplu, o „vedeti“ sau o “simtiti“?
Ar merge, da, pentru ca are naratiune, imagini, personaje, miscare, a fost scrisa destept. Si Creanga a fost scrisa destept. La-nceput mi-a fost frica, pentru ca Ion Creanga nu e asa de accesibil, cum scrie el, dar mi-a fost usor, totusi, sa vad imaginile. Din acest motiv, ultima parte, cand ajunge la Socola, nu am mai putut-o desena, ca acolo stateau „marturisindu-si unul altuia pacatele“, pentru mine nu mai era nimic interesant, nu mai era actiune, nu mai vedeam nimic. Atat am vazut, atat am facut.

Dar Suleyman Magnificul? E ispititor de pus pe BD-uri? ツ
Nu am urmarit filmul si nici nu am rabdarea s-o fac.

Ati fost tentat sa realizati scurtmetraje de animatie?
Am lucrat chiar in animatie prin anii ‘90 cu domnul regizor Victor Antonescu. Dumnealui mi-a fost profesor. Am realizat un serial pentru copii, la comanda Studiourilor Neptuno Film din Barcelona. S-a numit „Detectivul Bogey“ si a fost difuzat si in Romania, pe Antena 1, prin anii ‘96, ‘97, cand am avut si eu ocazia sa vad la ce-am lucrat.

Cand am inceput sa lucrez la această carte, m-am documentat. Am cautat pe internet imagini cu case din Moldova, cu sate moldovenesti rasfirate pe dealuri, asa, amarate, cum este si cea de pe coperta. 

Am observat, in BD-urile de fata, „Amintiri din copilarie“, ca, in general, barbatii au nasul mare, iar femeile nasul mic. Este o regula in benzile desenate?
Nu, fiecare desenator are stilul sau. Eu am fost influentat de stilul clasic al desenelor din anii ‘70, cum era, de exemplu, Astérix. A fost epoca nasurilor groase, „gros nez“, cunoscuta in banda desenata. Si, cand iti formezi stilul de desenator, ramai cu influentele. Dar nu este o regula ca barbatii sa aiba nasul mare. Aici, in Amintiri, am lucrat si cu nasuri mici. Daca am ingrosat linia nasului, am facut-o pentru ca am vrut sa dau o nota mai mare de caraghioslac. Am exagerat intentionat. 

 Deci se apropie, cumva, de caricatura…
Da, se apropie. Cat despre femei, noi, desenatorii, le respectam si nu le aratam urate in banda desenata. Nu am facut-o pe mama lui Creanga urata, caraghioasa. E o regula. Daca ai un desen cu o baba sau o femeie rea, atunci schitezi un nas coroiat. Uite, matusa Marioara este exemplul cel mai bun. Am facut-o astfel ca sa rada lumea de ea (imi arata coperta).

Ati ales dumneavoastra aceasta imagine de coperta sau v-a fost impusa de catre editor?
Nu, nu, nu mi-a fost impus nimic, totul imi apartine.

Si de ce v-ati oprit la aceasta scena si nu la alta, Nica la scaldat sau smantanind oalele?
Asa mi-a venit mie inspiratia cand am facut coperta. Am vrut sa fac, in primul rand, o legatura intre ideea de „amintire“, reprezentata vizual de scriitorul care sta la masa si imaginea care-i vine in minte si care apare, cum vedeti, in spatele lui, ca un film proiectat. Am gasit ca „momentul Marioara“ este printre cele mai puternice, mai sugestive. In plus, cand am inceput sa lucrez la această carte, m-am documentat. Am cautat pe internet imagini cu case din Moldova, cu sate moldovenesti rasfirate pe dealuri, asa, amarate, cum este si cea de pe coperta.

Ce personaj de BD preferati?
M-a fascinat teribil de mult Astérix, datorita umorului fin. Astérix are un umor negru, de limbaj, de poante. De multe ori, si eu mai strecor diverse chestii umoristice, elemente care nu fac parte din poveste. In cazul Amintirilor, am mai intervenit cu un cap de gaina strecurat prin gard, cu o broasca testoasa care se uita mirata, cu un personaj care se arunca peste o pisica, in timp ce altii citesc din ceaslov. Asa mi-a venit mie, asa mi-a traznit la scena respectiva. Sunt un om caruia ii place umorul, iar asta face parte din nota mea personala. Dar m-am tinut si de Creanga, nu m-am indepartat de esenta textului. Deci, cam asa se fac lucrurile in banda desenata comica. Dar lucrurile astea nu mai sunt folosite in BD-urile actuale. Nu prea mai exista glume de astea.

Artele martiale te formeaza ca om, sa fii corect, sa respecti adevarul si sa-i respecti pe ceilalti pana in momentul in care te-a calcat cineva pe coada.

Aveti mana libera din partea editorului?
In general, da. Daca este un editor cu simt estetic si imi spune Domnu’ Andreescu, mi se pare ca trebui sa mai bagam ceva pe-acolo, iar eu apreciez ca are dreptate, atunci modific. Dar, intr-adevar, exista si editori care intervin. Mi s-a intamplat si mie. In cazul meu, asta e meseria mea, de ilustrator grafician, si nu imi convine sa vina cineva care nu are meseria mea sau nu e in pielea mea si sa-mi zica de ce am pus aici verde. Ii spun Stai, dom’le, ca eu am vrut sa pun culoarea asta si nu alta, eu sunt graficianul si stiu cel mai bine. Sunt care sustin ca lumea vrea sa vada o anumita culoare. Asadar, cam stiu ce vrea un editor si fac astfel incat sa fie bine.

Deci faceti si un mic compromis…
Exact, da, fac si un mic compromis.

Ati invatat, prin urmare, psihologia editorului. V-a ajutat faptul ca practicati karate?
Eu, fiind freelancer, ma descurc singur, eu imi vand marfa. Daca nu produc, nu sunt platit, deci performanta mi-o construiesc singur. Fac de 30 de ani arte martiale, dar sportul acesta nu m-a ajutat la desen sau in cunoasterea psihologiei celuilalt. Artele martiale te formeaza ca om, sa fii corect, sa respecti adevarul si sa-i respecti pe ceilalti pana in momentul in care te-a calcat cineva pe coada. Atunci, ripostezi. Da, nu stiu daca m-a ajutat, poate ca m-a ajutat ca sa-l cunosc pe celalalt, uite ca nu m-am gandit. Poate, e posibil.

Limbajul de banda desenata permite, de multe ori, nici sa nu vorbesti, ca personaj. 

Va atrage un anumit gen de personaj cand desenati? Supereroul, ticalosul, personajele pozitive?
Eu am avut eroi buni. Pe vremea cand desenam pentru revista Universul copiilor, personaj era un samurai, care este personajul binelui. La fel, cand am realizat Albumele cu ninja, eroul meu nu era rau, ca ninja sunt, de obicei, rai, eu aveam un personaj bun. Am structura mea, am fost cu personajele bune.

Exista o regula pe pagina, cat sa fie dialog, cat naratiune?
Important e, in primul rand, sa-i transmiti foarte clar cititorului ca aici vorbeste cineva (textul incadrat in bula), iar aici se povesteste (text incadrat in dreptunghi, fara bula). Pe o pagina pot exista si desene fara nici un text, pentru ca nu e nevoie. Aici se intelege, de exemplu, ca a ajuns cu calul intr-un loc, devin penibil daca mai si scriu „Si a ajuns cu calul acasa“. Limbajul de banda desenata permite, de multe ori, nici sa nu vorbesti, ca personaj.

Un sfat pentru un incepator? Trei reguli de baza?
1. Trebuie sa stii sa desenezi. Sa inveti sa desenezi.
2. Sa fii structurat. Adica sa ai viziunea casetarii. Desenatorii de BD-uri sunt cam de doua feluri: unii care pot sa conceapa o carte, cum fac eu, tot, de la conceptia grafica si derularea actiunii, pana la decupajul regizoral, si altii carora li se spune de catre scenaristi ce sa faca. Nu! Eu nu am nevoie de asa ceva, eu imi pot imagina si ce vrea scenaristul…

… deci lucrati cu psihologia celuilalt, in cazul de fata a scenaristului…
Probabil, insa eu, la randul meu, am scris scenarii, m-a ajutat acest lucru in munca de ilustrator.

Si a treia regula pentru un incepator?
Sa aiba pasiunea de-a face. Daca e din Romania, trebuie sa aiba rabdare, sa fie pasionat si alaturi de ceilalti, sa incerce sa miste lucrurile.

Nu vreau sa ma laud, dar sunt mai apreciat in Belgia, decat aici.

 Ati fost la Muzeul de benzi desenate din Bruxelles?
N-am apucat, dar lucrarile mele au ajuns. Au ajuns ele si prin alte orase mari ale lumii, si la Madrid, si la New York, insa eu nu am ajuns.

Mosteniti de la cineva anume talentul pentru desen?
Nu mostenesc de undeva, nu as spune. Dimpotriva, il transmit mai departe. Baiatul meu, care are 23 de ani m-a mostenit, are talent la desen, dar nu are timp sa deseneze. Eu spun ca e mai talentat ca mine. La el s-a transmis mana de desenator. Dar el are nevoie sa mai faca un lucru: sa deseneze foarte mult.

Ce inseamna foarte mult?
Ore in sir…, multe desene, studiu la fel de mult.

Va relaxeaza chestia asta?
Da, pai altfel nu poti. Pun muzica, de oricare,chiar si moderna, ascult ce asculta baietii mei de 23, 24 de ani, plus ale mele, alea disco, vechi.

Cand dati autografe, desenati acelasi personaj?
La autografele de albume cu BD-uri se deseneaza personajele din albumul respectiv. Stiu detaliul asta de la colegii mei din alte tari, ilustratori mari din Franta sau Belgia, pe care i-am cunoscut la diverse Saloane, in Constanta sau Bucuresti. Nu vreau sa ma laud, dar sunt mai apreciat in Belgia, decat aici. Aici ma stiu prietenii mei, dar pe piata nu sunt cunoscut. Suntem un grup mic de desenatori de BD-uri, dar incercam sa facem ceva. Daca nu as avea dorinta asta, sa fac benzile desenate cat mai cunoscute si pe piata romaneasca, mi-as vedea mai departe de grafica, pentru ca fac orice, si advertising, si ilustratie de carte. Mi-as vedea de altele, dar eu am vrut sa scot si astea, sa le imping pe piata.

Post-ul „Amintiri din copilarie“ pe benzi desenate apare prima dată în din viata punct ro.