In Bucurestiul interbelic, la terase si in gradinile de vara, se auzea muzica lui Ion Vasilescu sau a lui Gica Petrescu. In cafenelele literare, la Capsa ori Café de la Paix, Zaharia Stancu polemiza, iar Ion Minulescu creiona calambururi. In zona, pe scena teatrului, debutau Tudor Musatescu si Radu Beligan. Si tot la o aruncatura de bat, pe Calea Victoriei, Josephine Baker soca prin aparitia ei intr-o sareta trasa de un strut.

Bucurestiul interbelic nu este numai Bucurestiul muzicii, al teatrului si al aparitiilor extravagante. Este si Bucurestiul cinematografelor. Lazar Cassvan, critic de film si fost redactor al revistei Cinema, a scris mai multe carti despre cinematografie. M-am oprit la „Mituri si legende din lumea filmului“, unde am gasit povesti interesante din spatele marelui ecran, de pe malul dambovitean sau de peste ocean, povesti din perioada cuprinsa intre cele doua razboaie mondiale.

Bucuresti. Cinematografele erau profilate pe categorii de public si pe genuri de filme. „Terra“, botezat mai tarziu „Elysée“ si apoi „Doina“, era specializat pe filme de aventuri, „Sala Central“, de pe Bulevardul 6 Martie (actualul Elisabeta) se numea „Arpa“ si gazduia filme de aventuri, politiste si de groaza (mai putin violente decat cele de la „Terra“, unde si publicul era altfel). „Boulevard Palace“ (devenit „Timpuri Noi“) aducea comedii, in special pe cele cu Stan si Bran, iar „Trianon“ (Bucuresti) era specializat pe comedii de salon, cu sos vienez, si filme muzicale de valoare medie. „Hiturile“ mergeau la „Scala“, „Aro“, „Vox“, „Capitol“ si „Carlton“, distrus in timpul cutremurului din ‘40, cinematograful cu existenta cea mai scurta. In Salile de cartier, se prezentau, in exclusivitate, reluari.

Concurenta intre cinematografe era atat de acerba, incat in pauze se dadeau spectacole de meciuri de „catch as catch can“. La Sala Trianon, de exemplu, luptatorii de import, sportivi de mana a treia, faceau deliciul spectatorilor dornici de asemenea show-uri.

O alta curiozitate interbelica era existenta unui Club Stan si Bran. Revista Cinema, in colaborare cu reprezentanta studiourilor Metro Goldwyn Mayer, a pus bazele unui astfel de Club. La intrare, fiecare membru primea cate o legitimatie, o insigna si o masca de carnaval care reprezenta fie chipul lui Stan, fie chipul lui Bran. In timpul rularii filmelor, ei trebuiau sa poarte mastile respective pe fata. Un asemenea Club a existat si in Franta si facea parte din „pachetul“ de promovare a filmelor cu Laurel si Hardy.

Tot in perioada interbelica, mai exact in 1940, se vorbeste pentru prima data despre cinematograful in relief. In sala „Capitol“ a avut loc, de altfel, o astfel de reprezentatie. Spectatorilor li se dadea, la intrare, o pereche de ochelari din carton cu lentile din celofan colorat. Totul n-a fost, din pacate, decat un bluff.

Vedete care au venit in Bucuresti. Anny Ondra (1), Marta Eggerth (2), Joseph Schmidt (3), Harry Bauer (4; cunoscut pentru rolul Jean Valjean) au venit din Cetatea filmului in Orasul lui Bucur. Spre deziluzia fanilor, multe dintre ele, nu la varsta celebritatii, ci mai spre batranete. Oricum, ideea de a aduce vedetele din afara, la noi, nu e rea. Cine nu si-ar dori sa vada, azi, la premiera filmelor, un Ryan Gosling, un Edward Norton sau un Robert DeNiro?

Shirley Temple, „fetita minune care a cucerit lumea“, a cunoscut si ea Capitala noastra, gratie unei misiuni oficiale. Dar, ca si Harry Bauer, nu in perioada ei de glorie. „Unii cinefili mai sceptici refuzau sa creada ca ar fi copil-copil si nu o data ni s-a intamplat sa intalnim in corespondenta primita de la cititori suspiciunea ca ar fi vorba de o pitica…“, scrie Lazar Cassvan.

Portretul spectatorului in Micul Paris

„Spune-mi cum stai ca sa-ti spun cine esti“, un articol publicat in revista Cinema, caracteriza spectatorii dupa mai multe „specii“.

– Nervosul: „Sta cand picior peste picior si cu ambele brate pe speteaza scaunului, cand cu capul intre palme si un picior pe scaunul alaturat (…), cert este ca nu sta nici un moment locului. De aceea, la terminarea reprezentatiei, cand se ridica, e frant de oboseala si injura filmul.“
– Blazatul: „Fiindca poarta gulere tari, pantaloni cu dunga si titluri universitare, se crede indreptatit sa ia o atitudine superioara fata de toate filmele. Inca inainte de a sti daca filmul pe care-l va vedea este demn de atentia sa, isi manifesta blazarea. (…) Fapt ciudat, locurile in care puteti vedea exhibitiile sale, nu sunt nici Grand, nici Edison, nici Lolica. Ci Aro, Carlton, Scala.“
– Indragostitul era, fie liceanul cu cosuri pe fata, fie junele prim cu experienta, fie indragostitul tomnatic.
– Turbulentii/ nedisciplinatii erau cei care vorbeau cu voce tare in timpul filmului, care faceau glume pe seama plasatorilor, care aplaudau la finalul spectacolului.
– Semintofobii – echivalentul de azi al celor care nu suporta consumul de popcorn in salile de cinema.

Cum erau, insa, spectatorii in Franta, Berlin, Grecia, Suedia? In mici orase din Franta, operatorul aprindea lumina intre acte si se ducea la cel mai apropiat bistrou. La fel si spectatorii. La Berlin, fumatul in sala de cinema era interzis, iar daca paraseai sala in timpul filmului, erai considerat prost crescut. In Grecia, vara, cinematografele erau descoperite, iarna, acoperite. Iar in Suedia erau mai multe cinematografe decat in Paris. Curios, desi cinefili impatimiti, nu exista nici o revista de profil. Cel putin, la vremea aceea.

Reclama, sufletul industriei de filme. In afara de panourile propriu-zise, articolele din ziare sau reviste, se organizau diverse evenimente. De exemplu, „Ben-Hur“cu Ramon Novarro, era promovat in Bucuresti, printr-un un car roman condus de surugii imbracati in haine de epoca in timp ce defila pe strazile capitalei. „Drumul spre glorie“ cu Frederic March, Warner Baxter si June Lang a adus un tanc prin urbea lui Bucur. Inventivi distribuitori… Cum ar fi sa vedem azi, pe Calea Victoriei, un Birdman sau un lunetist american?

De pe malul dambovitean, peste ocean. La-nceput, a fost un fermier, Harvey Henderson Wilcox

 Primii locuitori ai ceea ce numim noi azi Hollywood, cartierul din Los Angeles, inconjurat de Glendale, Burbank, Universal City, Culver City si Beverly Hills, au fost indienii din triburile Cahuenga si Cherokee. In anul 1907 s-a semnat actul de nastere al Cetatii, atractia principala a celor care veneau aici, din locuri mai capricioase, fiind clima dulce. Era asemanat, de altfel, cu o imensa gradina tropicala. Dar Hollywood-ul isi datoreaza existenta unui simplu fermier din Michigan, Harvey Henderson Wilcox, atins de paralizie infantila, cu ambele picioare imobilizate.

In 1883, Wilcox soseste in Los Angeles, impreuna cu sotia lui, Daeida, si o impresionanta garnitura de mobila pe care o adusesera cu trenul. In 1886, achizitioneaza  un teren si o ferma la N-V de oras, pe care Daeida le numeste Hollywood (padure de ilice).

Pe vremea aceea, pogonul valora 150 de dolari. Cand urmasii lor au vandut unul dintre bulevardele acestei regiuni, au incasat 30.000 de dolari pe pogon. Domeniul s-a extins, in timp, la 60.000 de km patrati si, in afara de industria cinematografica, existau inca doua sute de industrii. In fruntea lor se afla cea a cosmeticelor.

Primele studiouri cinematografice au fost construite de fratii Horsley, David si William, in 1911. Cel mai elegant cartier se gasea la numai cativa kilometri de una din cele mai importante crescatorii de porci din lume, Fontana, si de cea mai mare piata de desfacere a fanului, Hynes.

Cei 8 magnifici din „Padurea de Ilice“

Cele 8 mari Case de productie care detineau monopolul in industria cinematografica din Hollywood, intre 1935 si 1940, erau urmatoarele (in paranteza, sunt trecute si vedetele cu care erau asociate):

• Metro Goldwyn Mayer (Greta Garbo)
• Paramount (Marlene Dietrich)
• R.K.O. Radio Pictures (Fred Astaire-Ginger Rogers, Katharine Hepburn si filmele lui Walt Disney)
• United Artists (Charlie Chaplin)
• Universal (Deanna Durbin)
• Warner Bros (Bette Davis)
• Columbia
• Fox sau 20-th Century Fox (Shirley Temple)

In afara de acestea, mai existau Plus Republic, Monogram si altele, mai mici, care se ocupau cu filme western si de groaza. Mirajul Hollywoodului era atat de puternic, incat firmele producatoare s-au vazut nevoite sa-i puna pe candidatii actori in garda in privinta… mirajului. In numai doi ani, trei sute de mii de tineri venisera sa-si incerce norocul. Printre cei inscrisi, se gaseau de toate: orbi, pitici, uriasi, inghititori de sabii, imblanzitori de serpi, parasutisti, dansatori si multe, multe fete. Toti erau repartizati pe clase/tipologii – in cazul femeilor, de exemplu, se numarau sapte feluri de picioare, sapte feluri de chipuri si patru feluri de maini.

Joan Crawford: „Rog sa mi se spuna: care este diferenta din viata unui star si a unei functionare?“

Cum era o zi obisnuita din viata unui star? Joan Crawfoard, din Ce s-a intamplat cu Baby Jane, foarte cunoscuta in anii ‘30, a lasat, in jurnalul ei, un raspuns la aceasta intrebare:

Ziua mea se desfasoara intr-un mod foarte simplu. Ma scol la 6.30. Fac o baie si iau micul dejun. La orele 8, sunt in studio la Culver City (o jumatate de ora de drum).La orele 9, sunt fardata si costumata. Si acum, rog sa mi se spuna: care este diferenta intre viata unui star si a unei functionare? (…) La pranz, mananc putin, de cele mai multe ori nimic altceva decat un sandvis preparat acasa. Pauza de pranz este consacrata aproape in intregime reimprospatarii fardului. Parasesc atelierul la orele 5.30 dupa-amiaza. Pana la cina, sunt prizoniera radioului. Cateodata, trebuie sa invat textul scenelor pe care le voi juca a doua zi. La orele 9 seara, ma urc in pat.

Siretlicul lui Mack Sennett

Mack Sennett este creatorul tartei cu frisca in comedia cinematografica, al grupului de politisti in goana dupa comicii epocii si al faimoaselor bathing beauties („frumuseti care se scalda“). Atunci cand avea un film mai slab, ca sa-i convinga pe distribuitori sa i-l cumpere, se folosea de un siretlic. In timpul rularii, o invita in sala, alaturi de ei, si pe Phyllis Haver. Phyllis Haver avea un rol foarte clar: ea trebuia sa rada, de la primele minute, pana la final. Trucul a functionat. Toti izbucneau in hohote din cauza rasului ei molipsitor, un amestec de „horn infundat si maniac isteric“ si, evident, nu pentru ca filmul ar fi fost o comedie reusita.

Foto: www.imdb.com

Sursa: Lazar Cassvan, „Mituri si legende din lumea filmului“, Editura Eminescu, 1976