Pentru a-i reconstitui traseul vieții, până la momentul sosirii în America, Vladimir Brick (imigrant bosniac la rândul lui, în prezent stabilit în America, replica literară a autorului însuși, Aleksandar Hemon) călătorește pe ruta Ucraina – Moldova – București – Sarajevo împreună cu Rora, prieten din copilărie, un fotograf limbut, o neobosită sursă de bancuri și întâmplări când stranii, când hazlii.

De-a lungul cărții, existența lui Lazarus și a lui Vladimir Brick ajung să se împletească într-un mod neașteptat și fermecător în același timp. Suprapunerea subtilă de personalități, de trăiri, transferul dintr-o entitate umană în alta, la o distanță de peste un secol, este intuită încă din primele pagini, unde autorul își declară subînțeles metoda de lucru, perspectiva: Toate viețile pe care le-aș fi putut trăi, toți oamenii pe care n-o să-i cunosc niciodată, care n-or să existe niciodată, ei sînt peste tot. Asta e lumea, atît și numai atît. (p. 10)

Plecând de la un fapt dat, consemnat istoric, Aleksandar Hemon îmbină realitatea cu ficțiunea, adevărul cronologic cu introspecția pentru a construi un portret extrem de intim și de personal – pe de o parte al lui Lazarus, pe de alta al lui Vladimir Brick, în esență al unui singur om, omul în universalitatea lui, dar și omul-imigrant, împrăștiat în lumi exterioare și lumi interioare, cu tristeți apăsătoare și bucurii particulare, omul, oricare om, un businessman din călătoria lui Brick în Europa de Est sau o funcționară de la Centrul evreiesc din Chișinău, cum e Iuliana, un om ca Rora sau ca războinicul Rambo, din poveștile celui din urmă. Acela sînt eu. Eu aș putea fi el – reia Brick, spre finalul cărții, ceea ce lăsa de înțeles, ca metodă de lucru la începutul ei (p.10).

„Proiectul Lazarus“ este un roman captivant, intrigant, original ca abordare și încă se mai găsește la umilul preț de 8 lei, pe libmag.

Un citat din „Proiectul Lazarus“:

Într-o dimineață, în Chicago, m-am dus tiptil la bucătărie să pun cafea. În timp ce vărsam, ca de obicei, cafea pe toată masa, am văzut într-un colț o conservă pe a cărei etichetă roșie scria SADNESS. Era atît de multă în lume, că puteau să conserve și să vândă? Am simțit un ghem dureros în intestine înainte să-mi dau seama că pe conservă nu scria SADNESS, ci SARDINES. Era prea tîrziu ca să-mi mai revin, tristețea devenise acum materia întunecată a obiectelor din jurul meu: recipientele de sare și piper; borcanul cu miere; punga cu roșii uscate; cuțitul tocit; o felie de pîine uscată; cele două cești de cafea în așteptare. Principalele produse exportabile ale țării mele sînt mașinile furate și tristețea. (pp. 91-92)

Post-ul „Proiectul Lazarus“, de Aleksandar Hemon – toate viețile pe care Vladimir Brick le-ar fi putut trăi apare prima dată în din viata punct ro.

Cartea (singura!) pe care o femeie o poartă cu ea, cărțile care l-au adus pe un bărbat în Portugalia, cărțile din dulapul încuiat, cărțile care invadează cerul anunțând Nobelul și cartea care se scrie când citești despre toate aceste cărți, „Autobiografia“.

Cartea e un personaj autonom în textul lui Peixoto, e asemănată cu un accesoriu, o bijuterie, „bucată de corp de care nu avea nevoie, dar pe care trebuia să o care peste tot“. Alături de ea, vin și personajele în carne și oase – multe dintre ele, ficțiuni eliberate din alte cărți. Construiesc povești de dragoste, hărți personale ale Lisabonei, părăsesc granițe, urmărite de umbra naratorului omniscient, el însuși dizolvat în personaj.

Deși „nu e chiar o biografie, e un text ficțional cu caracter biografic“, „Autobiografia“ conține episoade-cheie din viața lui Saramago – un anume moment din copilărie, pauza dintre primul și al doilea roman publicat, Premiul Nobel, insula Lanzarote -, este și instrument de a înțelege literatura, dar mai mult decât toate astea este magie pe hârtie, așa cum bine ne-a învățat José Luís Peixoto în „Nici o privire“ și „Cimitirul de piane“.

Câteva citate din „Autobiografia“:

• „Să mă povestesc pe mine prin altul și să-l povestesc pe celălalt prin mine, iată literatura.“
• „Cărăm cu noi greutatea a ceea ce cred ceilalți că suntem. (…) Biografiile sunt depozite pentru convingerile pe care le-au avut ceilalți despre noi. Imperfecțiunea acestei metode e evidentă.“
• „Cărțile nu sunt bune doar de citit, aceasta nu e singura lor funcție. Câteodată e suficient să te uiți la ele, să intuiești sau să-ți amintești ce conțin, timp și lume. Câteodată e suficient să le schimbi locul.“

Post-ul „Autobiografia“, de José Luís Peixoto: magie pe hârtie apare prima dată în din viata punct ro.

În cazul lui Sebald, nu este nevoie de o lectură cronologică, pentru a urmări eventual evoluţia stilului de la un roman la altul. Stilul este acelaşi: matur, urmăritor. Reiese din compoziţia frazelor, şoapta naraţiunii, atmosfera de melancolie creată. Senzaţia pe care o lasă lectura cărţilor sale nu este uşor de transpus în cuvinte: felul în care scrie este ca şi când ar povesti un vis. Sau, mai bine zis, ca şi când şi-ar aminti un vis, pentru că memoria are un rol esenţial în textele lui.

Aşa că, oricare ar fi titlul cu care începi – „Emigranţii“, „Austerlitz“, „Inelele lui Saturn“ -, odată ce ai terminat o carte, îţi doreşti automat să o citeşti pe următoarea.

Textele au ca pretext, de obicei, călătoria – în scop documentar, de umplere a unui gol după terminarea unei lucrări mai complexe, călătoria fără un motiv anume şi călătoria ca mutare dintr-un loc în altul. Cu ocazia acestor deplasări, Sebald îmbină jurnalul de călătorie cu memoriile, istoria, biografia (detalii private plecând de la diverse imagini), construind un adevărat cabinet literar de curiozităţi. Şi mai face ceva: dă viaţă lucrurilor degradate ori reconstituie poveşti uitate.

„Austerlitz“ nu este doar puzzle-ul unei existenţe zbuciumate în căutarea identităţii, ci şi o cronică a unor amănunte arhitecturale şi interese mai puţin întâlnite. Sebald scrie despre Gara Centrală din Anvers la fel de bine cum scrie despre lumea misterioasă a moliilor sau despre beladona, planta care dădea strălucire ochilor cântăreţelor de operă, un obicei întâlnit până târziu în sec. al XIX-lea.

În „Inelele lui Saturn“, scriitorul oferă chei noi de interpretare a unor autori ori picturi celebri. Flaubert este analizat din perspectiva nisipului, iar celebrul tablou „Lecţia de anatomie“, ca demonstraţie a unui act punitiv. Descoperim poveşti dintre cele mai bizare, cum este cea a extravagantului Le Strange şi a servitoarei tăcute sau a ambiţiosului Alec Garrard, care îşi doreşte să reconstruiască Templul din Ierusalim.

Perspectiva proaspătă, atipică, prin care sunt descrise personajele se regăseşte şi în „Emigranţii“. Figurile centrale sunt evrei, răspândiţi prin lume şi trecuţi prin dramele Holocaustului direct ori indirect, iar fiecare este o individualitate (cuvântul „personaj“ este puţin nepotrivit), portretele sunt compuse din particularităţi, ba chiar exclusivităţi, pe care numai ochiul răbdător al unui documentarist le poate scoate la lumină. Închei pledoaria pentru Sebald cu un citat despre pictorul Max Ferber, din „Emigranţii“, pentru care praful este lucrul cel mai scump din lume:

De praf, mi-a spus el, se simte mult mai apropiat decât de lumină, aer şi apă. Nimic nu i se pare mai insuportabil decât o casă în care se şterge praful, şi nicăieri nu se simte mai bine decât acolo unde lucrurile zac, imperturbabile şi estompate, sub zgura de un gri catifelat ce se depune, când materia se dizolvă în nimic într-o succesiune de aburi diafani. Şi, într-adevăr, văzându-l pe Ferber cum lucrează săptămâni în şir la unul din studiile sale de portret, mi se-ntâmpla deseori să mă gândesc că preocuparea lui principală era să înmulţească praful. Felul său de a desena pasionat şi impetuos, consumând frecvent în cel mai scurt timp o jumătate de duzină de beţigaşe de cărbune din lemn de răchită ars, acest fel de a desena şi a-şi plimba mâna încolo şi-ncoace pe hârtia groasă, semănând cu pielea tăbăcită, precum şi obişnuinţa de a şterge necontenit ceea ce desenase cu o cârpă de lână oricum plină de cărbune – toată această activitate, care se întrerupea doar în orele de noapte, nu era în realitate nimic altceva decât o enormă producţie de praf. (p. 185-186)

Trivia: Faimosul pasaj din „Austerlitz“, alcătuit dintr-o frază care se întinde pe 9 pagini, se află la paginile 239 – 247.

Post-ul „Emigranţii“, „Austerlitz“, „Inelele lui Saturn“ – trei cărţi şi toate trei apare prima dată în din viata punct ro.

Charles Citrine este urmărit de amintirea lui Humboldt şi de prezenţa lui Cantabile. Von Humbold Fleisher şi Rinaldo Cantabile. Von Humbold Fleisher, fost prieten cu Citrine, poet de geniu, iubitor până la insomnie de conversaţii intelectuale, este încarnarea literaturizată a lui Delmore Schwartz, o figură emblematică a anilor ’30, considerat „damnat“ de către partizanii artei conservatoare şi mort în mizerie la doar 53 de ani.

Rinaldo Cantabile, un gangster de mâna a doua, care intră zgomotos în viaţa lui Citrine – îi vandalizează maşina – şi continuă să stea tot aşa: îl hărţuieşte şi îl poartă din loc în loc, pentru a pune în scenă un spectacol al umilinţei cu scopul de a recupera o sumă de bani. Însă călătoria celor doi este şi un prilej de a pătrunde în lumi tenebroase şi antitetice – din subsoluri, până pe zgârie nori – alături de doi oameni deloc inocenţi. Citrine îşi recunoaşte slăbiciunea pentru Cantabile, „un tip expansiv-exuberant-impulsiv-distructiv-şi-sucit“, şi ceva din personalitatea lui se regăseşte şi în Humboldt, urmăritorul din umbră. Furia şi zgomotul îi caracterizează pe amândoi – prin tonul vocii, puseurile temperamentale sau comportament şi gesturi (trântit de obiecte).

Care este rolul lui Citrine în carte? Îl numeşte chiar el:

„Aşadar eu, Citrine, aflat în centrul vieţii, confortabil instalat pe o canapea, în ciorapi de caşmir (ah, dacă ne gândim la picioarele celor îngropaţi, cum se usucă şi se pulverizează ca foaia de tutun – picioarele lui Humboldt!) reconstituiam felul în care falnicul şi dăruitul meu prieten a decăzut şi s-a prăbuşit. Talentul lui a degenerat. Şi acum era necesar să mă gândesc ce se poate face cu talentul în zilele noastre, în secolul nostru. Cum se poate preveni lepra sufletelor? Nu ştiu de ce, dar parcă mie îmi revenea sarcina asta.“ (p. 209)

Reconstituirea unei amintiri merge în paralel cu odiseea lui Citrine în America şi Europa. „Darul lui Humboldt“ nu este un thriller sau nu doar un thriller, aşa cum s-ar putea înţelege prin prisma întâmplărilor prin care trece protagonistul alături de Cantabile. Romanul este o confesiune inteligentă despre literatură, artă, istorie, psihologie (dar şi alte domenii – cinema, teatru, metafizică, religie, yoga), scrisă cu ironie, umor, realism, cinism şi tandreţe. Este, de asemenea, şi despre iluzoria credinţă că oamenii nu au limite.

Toţi cei din jurul lui Citrine îl vânează de bani şi toţi au ingrata certitudine – fosta soţie, judecător, actuala iubită, avocaţi, ziarişti, gangsteri sau prieteni – că Charles Citrine este un sac fără fund şi că în orice moment ar putea produce oricâţi bani şi-ar dori. Banii sunt un laitmotiv în carte, banii şi siguranţa că eroul este o sursă inepuizabilă de finanţare şi de talent. Până şi relaţia cu Humbold s-a erodat din pricina unei neînţelegeri financiare. „Tu ai putea realiza orice sumă de bani ai dori. Nu-ţi cunoşti propriile resurse. Curios, nu? Ai putea să apeşi pe un buton şi banii ţi-ar curge în poală“, i se spune la un moment dat.

Caracterul repetitiv al acestei viziuni va avea un scop precis în poveste. Va „lucra“, pe de o parte, în favoarea lui Citrine. Dacă oamenii vii nu îl (mai) ajută şi îl storc ca pe un burete ud, salvarea vine de la cei care nu mai sunt. Astfel că „Darul lui Humboldt“ devine, dintr-un anumit punct de vedere, Norocul lui Citrine. Din alt punct de vedere, siguranţa că Citrine este un nemuritor nabab trimite spre o cunoaştere superficială a omului. Citirea cărţii va dezvălui mai multe.

Câteva citate din „Darul lui Humboldt“:

• „Sunt unele momente când cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să te culci.“
• „Asemenea lumii exterioare, avem fiecare fenomenele noastre interioare.“
• „A construi cazuri constituie una dintre preocupările de frunte ale fiinţei umane.“
• „America este experimentul lui Dumnezeu.“
• „Voinţa este o curea de legătură între suflet şi lumea aşa-cum-este.“

Post-ul „Darul lui Humbold“: (auto)ironie, umor, realism, cinism, tandreţe apare prima dată în din viata punct ro.

Dar tot Lorenz mai spune că scriitorului, în numele activităţii creative, îi sunt permise astfel de „stilizări“. Pe de altă parte, mai mult ca sigur, renumitul etolog ar fi uitat de principiile sale înaintând în lectura minunatei poveşti din „Vestita invazie a urşilor în Sicilia“, publicată la Polirom Junior.

Un urs, Leonte, rege peste urşi, pleacă împreună cu semenii lui în căutarea fiului său, Toni, după ce acesta este răpit de doi vânători. Însă, odată ajunşi şi stabiliţi jos, la câmpie, urşii dau de gustul luxului şi al preaplinului. Se omenesc s-ar spune, la fel ca porcii din romanul lui Orwell, „Ferma animalelor“. Ce coincidenţă! Atât „Ferma animalelor“, cât şi „Vestita invazie a urşilor în Sicilia“ au fost publicate în 1945.

Romanul lui Dino Buzzati, ca de altfel şi cel al lui Orwell, a avut parte şi de o ecranizare animată. Lungmetrajul de animaţie are acelaşi titlu, a avut premiera în 2019 (în România nu a fost adus, din păcate) şi păstrează linia simplă, dar fermecătoare, a desenelor realizate de Dino Buzzati în carte.

Mai jos, un fragment din „Vestita invazie a urşilor în Sicilia“, care nu are de-a face cu urşii sau, în fine, are de-a face, însă cum şi în ce măsură urmează să vedeţi citind integral povestea:

Unele mămici spun: nu pot să înţeleg ce le-o plăcea unora să le spună copiilor poveşti cu fantome; pe urmă micuţii se sperie şi noaptea încep să ţipe când aud un şoricel. Poate că mamele au dreptate. Dar trebuie să ne gândim la trei lucruri: în primul rând fantomele, admiţând că ele există, nu le-au făcut rău copiilor niciodată, de fapt n-au făcut rău nimănui. Dimpotrivă, oamenii sunt cei care vor să se sperie. Spiritele sau fantomele, dacă există (…), sunt precum vântul, ploaia, umbrele copacilor, viersul cucului la căderea serii – toate lucruri fireşti şi nevinovate; şi poate că sunt triste că trebuie să stea singure în vechi case melancolice şi nelocuite; poate că se tem de oameni fiindcă nu le vedem aproape niciodată, şi dacă le-am arăta puţină bunăvoinţă, ar deveni prietenoase ori s-ar apuca să se joace cu dragă inimă, de exemplu, de-a v-aţi ascunselea. (Dino Buzzati, „Vestita invazie a urşilor în Sicilia“, Polirom, 2019, p. 37-38)

Post-ul „Vestita invazie a urşilor în Sicilia“: când urşii se omenesc la fel ca porcii lui Orwell apare prima dată în din viata punct ro.

Conţinutul. Alcătuită sub formă de dialoguri, cartea „Din ce este făcut un măr“ este rezultatul unor lungi conversaţii dintre Shira Hadid şi Amos Oz. Shira Hadid, editoarea israeliană a scriitorului, se fereşte, în prefaţa volumului, de formularea „interviuri de jurnalist“ şi pune rezultatul acestor întâlniri dintre ea şi Amos Oz sub semnul prieteniei şi al unei apropieri născute de-a lungul timpului. Ordinea dialogurilor nu este cronologică, nu respectă firul temporal al întâlnirilor, importante în carte sunt temele abordate şi firul epic al lor: de la primele texte, prima carte, părăsirea familiei pentru a pleca în kibbutzul Hulda, căsătoria, copiii, dar şi (sau mai ales) ritualul scrisului, cum se naşte o poveste, cum vede Amos Oz erotismul, femeia, feminismul, politica, literatura şi scriitorii de azi, relaţia cu cititorii, sfârşitul/moartea.

Eu am crescut într-o lume fără femei. Femeia care m-a născut, pe care am iubit-o atât de mult, care ne-a părăsit când eu aveam doisprezece ani şi jumătate, femeia aceea s-a îndepărtat încetul cu încetul, cu mult înainte de a se sinucide. Ceea ce mi-a lăsat ea cu privire la femei e poate un fel de senzaţie ceţoasă şi confuză a faptului că o femeie e ceva fragil şi vulnerabil, ceva ce trebuie atins cu mai multă prudenţă decât un vas de sticlă, şi că o femeie e ceva făcut din vise, din doruri, din sensibilitate şi durere. Asta nu-i o moştenire bună. (p. 61)

Referinţe. Titlurile cele mai citate în „Din ce este făcut un măr“ sunt „Soţul meu, Michael“, „Cutia neagră“, „Iuda“ şi „Poveste despre dragoste şi întuneric“. Veţi afla amănunte interesante despre „Soţul meu, Michael“ – în ce condiţii a fost scrisă, scrisorile pe care le-a primit Amos Oz de la cititoare din toată lumea -, cât a durat venirea pe lume a romanului „Iuda“, de ce „Cutia neagră“ este una dintre cărţile pe care, în mod surprinzător, nu o preţuieşte foarte mult.

Sunt cărţi pe care niciodată nu voi putea sau nu voi vrea să le scriu încă o dată aşa cum le-am scris. Dar mi se pare că azi aş putea să fac din <<Cutia neagră>> o carte puţin mai bună. Oare cele care mi-au deschis ochii au fost criticile demolatoare? Puţinele laude însoţite de argumente după mine total greşite? Când am încercat să mă simt jignit din cauza criticilor, când am încetat să mă simt lovit, când am încetat să îmi fac inimă rea şi să mă simt îndurerat, poate că totuşi am învăţat ceva. (p. 163)

Abordarea. Cu un ton de multe ori tăios, dar fără a depăşi limitele bunului simţ, Shira Hadid pare să nu îl menajeze pe Amos Oz. Dacă punctele ei de vedere îl intrigă deseori pe cititor, pe Amos Oz îl inspiră. Abordarea ei este benefică în scopul acestei cărţi, este chiar necesară, „scoate“ din intervievat răspunsuri şi poveşti absolut fascinante. „Din ce este făcut un măr“ va avea şi o continuare, care va apărea tot la Editura Humanitas şi care îl va prezenta pe Amos Oz, omul politic.

… am scris <<Poveste despre dragoste şi întuneric>>, printre altele, pentru a invita morţii la noi acasă şi a le face cunoştinţă cu Nili (n.r. soţia lui Amos Oz), cu copiii şi cu nepoţii, să stau de vorbă cu ei, să le pun câteva întrebări, să le ofer câteva surprize, după care să-i trimit înapoi la locul lor, să nu rămână la noi în casă. (…) Ăsta e, după părerea mea, modul de a trăi cu morţii: să-i poftesc pe la noi câteodată, să le fac o ceaşcă de cafea, să depăn cu ei câteva amintiri, să încerc să mă împac puţin cu ei şi să-i trimit înapoi în întuneric. Să ne aştepte acolo, cu răbdare. Mai avem doar încă două-trei lucruri de aranjat aici. Şi lumina e încă atât de dulce ochilor! (p. 222)

Post-ul „Din ce este făcut un măr“: „Şi lumina e încă atât de dulce ochilor!“ apare prima dată în din viata punct ro.

Cartea lui Herman Koch nu are o valoare literară, ci doar valoare de scenariu, de unde și interesul pe care textul l-a stârnit în rândul scenariștilor și al regizorilor (s-au făcut 3 ecranizări: în 2013, 2014 și 2017). Stilul necosmetizat, simplu, aproape telegrafic, flashbackul, intriga ofertantă, prezența unui personaj-politician, statutul social al protagoniștilor și decorul exclusivist în care are loc acțiunea sunt detalii cu care se poate construi facil o poveste cu multă tensiune.

Prin urmare, preocuparea autorului pare a fi aceea de a hrăni nonstop curiozitatea cititorului, nevoia lui de suspans și de a fi intrigat – din aceste puncte de vedere, „Cina“ rămâne o carte ideală pentru un drum lung cu trenul sau o duminică plicticoasă.

Pe de altă parte, Herman Koch nu creează personaje memorabile, nici replici demne de reținut, cu atât mai puțin scene care să te urmărească – poate doar imaginea în care cei doi copii „teribili“, adolescenții Michel și Rick, omoară cu sânge rece un om al străzii. Puternică nu este scena ci, de fapt, reacția părinților: nici unul dintre ei (Claire, Paul, Babette sau Serge) nu vede actul lor ca pe o crimă. Herman Kock lucrează mai curând cu emoția cititorului, și nu cu intelectul lui.

„Cina“ face parte din șirul cărților promovate agresiv, hiper mediatizate. Strategia aceasta se dovedește a fi, de prea multe ori, o capcană pentru cititorii care vor mai mult decât un „scenariu“ de la un text. Însă cărțile, alegerea lor, ca și cititorii, au în ele un grad de subiectivism, mai mic sau mai mare. Dacă îți dorești o tensiune temporară, care să umple un moment, atunci „Cina“ este titlul potrivit.

Post-ul Herman Koch, „Cina“. Sau mai curând „Capcana“ apare prima dată în din viata punct ro.

„Noaptea“ lui Nathaniel și a lui Rachel începe când sunt părăsiți de părinți, sub pretextul că urmează să plece într-o călătorie de un an în Singapore. Nathaniel avea 14 ani, iar Rachel, 16. „Anul de grație“, 1945, un an confuz și haotic, împărțit într-o lume văzută și una nevăzută, subterană, cu infracțiuni și acte de spionaj.

Nathaniel și Rachel sunt lăsați în grija unui personaj dubios, căruia îi spun „Molia“ și căruia i se alătură, pe parcurs și alte personaje la fel de misterioase, cum sunt Zvârlugă sau etnografa Olive Lawrence.

Dacă Nathaniel se adaptează noii existențe (așa cum se adaptează un preadolescent rebel, abandonat brusc și fără explicații prea elaborate), Rachel alege calea înstrăinării, refuză să-și ierte părinții și să înțeleagă ce s-a întâmplat. Plasarea ei în planul secund poate fi un tertip narativ, pentru a da o perspectivă masculină poveștii. Rolul naratorului este preluat de Nathaniel, băiatul care continuă să caute urme ale mamei chiar și după ce aceasta nu mai e (după ce moare), cu scopul de a-i stabili o identitate, de a-și reconfigura o origine, de a lipi niște piese de puzzle pentru a crea o imagine completă. De a o readuce, într-un fel, lângă el. Ancheta lui Nathaniel este tandră, ca expresie – rămâne în sfera căutării unui răspuns la întrebarea De ce ne-a părăsit? De ce s-a comportat atât de normal când a făcut-o? Cine au fost părinții și cu ce s-au ocupat de fapt? – și aduce, în același timp, informații prețioase despre vremea respectivă, bogat documentate de Michael Ondaatje.

Retorica luminii este exploatată în nuanțe subtile și nuanțe puternice – textual, apar: luminițe slabe, faruri de mașini sau bărci, capsule de lumină, geană de lumină, lumina focului sau a fulgerelor, lumini puternice, orbitoare – și, întotdeauna, strălucește în antiteză cu bezna, întunericul, noaptea. În lipsa ei, a luminii, se instalează căutarea oarbă. Oricâte piste ar descoperi Nathaniel, oricât de mare i-ar fi dorința de a afla adevărul, înaintea acestei căutări oarbe a existat un paradis, un paradis care nu poate fi nici șters, și nici uitat, starea edenică de a-ți împărți copilăria cu părinții.

Post-ul „Lumina de veghe“: în căutarea părinților pierduți apare prima dată în din viata punct ro.