Apărută în Colecția „Anansi. World Fiction“ (Editura Pandora M), „Autobiografia“ este un roman inspirat din relația lui José Luís Peixoto cu laureatul Nobelului pentru literatură, José Saramago.

Cartea (singura!) pe care o femeie o poartă cu ea, cărțile care l-au adus pe un bărbat în Portugalia, cărțile din dulapul încuiat, cărțile care invadează cerul anunțând Nobelul și cartea care se scrie când citești despre toate aceste cărți, „Autobiografia“.

Cartea e un personaj autonom în textul lui Peixoto, e asemănată cu un accesoriu, o bijuterie, „bucată de corp de care nu avea nevoie, dar pe care trebuia să o care peste tot“. Alături de ea, vin și personajele în carne și oase – multe dintre ele, ficțiuni eliberate din alte cărți. Construiesc povești de dragoste, hărți personale ale Lisabonei, părăsesc granițe, urmărite de umbra naratorului omniscient, el însuși dizolvat în personaj.

Deși „nu e chiar o biografie, e un text ficțional cu caracter biografic“, „Autobiografia“ conține episoade-cheie din viața lui Saramago – un anume moment din copilărie, pauza dintre primul și al doilea roman publicat, Premiul Nobel, insula Lanzarote -, este și instrument de a înțelege literatura, dar mai mult decât toate astea este magie pe hârtie, așa cum bine ne-a învățat José Luís Peixoto în „Nici o privire“ și „Cimitirul de piane“.

Câteva citate din „Autobiografia“:

• „Să mă povestesc pe mine prin altul și să-l povestesc pe celălalt prin mine, iată literatura.“
• „Cărăm cu noi greutatea a ceea ce cred ceilalți că suntem. (…) Biografiile sunt depozite pentru convingerile pe care le-au avut ceilalți despre noi. Imperfecțiunea acestei metode e evidentă.“
• „Cărțile nu sunt bune doar de citit, aceasta nu e singura lor funcție. Câteodată e suficient să te uiți la ele, să intuiești sau să-ți amintești ce conțin, timp și lume. Câteodată e suficient să le schimbi locul.“