Ultra lăudatul și de trei ori ecranizatul roman „Cina“ rămâne un succes de public și atât.

Cartea lui Herman Koch nu are o valoare literară, ci doar valoare de scenariu, de unde și interesul pe care textul l-a stârnit în rândul scenariștilor și al regizorilor (s-au făcut 3 ecranizări: în 2013, 2014 și 2017). Stilul necosmetizat, simplu, aproape telegrafic, flashbackul, intriga ofertantă, prezența unui personaj-politician, statutul social al protagoniștilor și decorul exclusivist în care are loc acțiunea sunt detalii cu care se poate construi facil o poveste cu multă tensiune.

Prin urmare, preocuparea autorului pare a fi aceea de a hrăni nonstop curiozitatea cititorului, nevoia lui de suspans și de a fi intrigat – din aceste puncte de vedere, „Cina“ rămâne o carte ideală pentru un drum lung cu trenul sau o duminică plicticoasă.

Pe de altă parte, Herman Koch nu creează personaje memorabile, nici replici demne de reținut, cu atât mai puțin scene care să te urmărească – poate doar imaginea în care cei doi copii „teribili“, adolescenții Michel și Rick, omoară cu sânge rece un om al străzii. Puternică nu este scena ci, de fapt, reacția părinților: nici unul dintre ei (Claire, Paul, Babette sau Serge) nu vede actul lor ca pe o crimă. Herman Kock lucrează mai curând cu emoția cititorului, și nu cu intelectul lui.

„Cina“ face parte din șirul cărților promovate agresiv, hiper mediatizate. Strategia aceasta se dovedește a fi, de prea multe ori, o capcană pentru cititorii care vor mai mult decât un „scenariu“ de la un text. Însă cărțile, alegerea lor, ca și cititorii, au în ele un grad de subiectivism, mai mic sau mai mare. Dacă îți dorești o tensiune temporară, care să umple un moment, atunci „Cina“ este titlul potrivit.