Într-un eseu publicat în 1946, Confesiunile unui cronicar de carte, George Orwell face, în introducere, un portret foarte plastic al cronicarului de carte – 35 de ani, chel, vene varicoase, ochelari, malnutrit sau mahmur în funcție de succesul recenziei. Îl mai numește și scriitor, prin scriitor înțelegându-se, la fel de bine, poet, romancier sau scenarist de radio sau film. După ce îi analizează la rece condiția (recomand lectura integrală!), la finalul eseului, Orwell propune o selecție strictă a volumelor de recenzat, sugerează lungimea potrivită a unei cronici de carte și îl compară pe comentatorul de texte cu comentatorul de filme. Concluzia lui este următoarea: „Un cronicar de carte o duce mult mai bine decât un cronicar de filme“. Se întâmpla în ’46.

Mie mi s-a părut întotdeauna că procedura cea mai bună e să ignori pur și simplu marea majoritate a cărților și să oferi cronici foarte lungi – o mie de cuvinte e un minimum absolut – acelora puține care par să conteze. Notele scurte, de un rând sau două, despre cărți în curs de apariție pot fi utile, dar cronica obișnuită de lungime medie, de vreo șase sute de cuvinte, nu are cum să fie altfel decât lipsită de valoare, chiar și atunci când cronicarul vrea într-adevăr s-o scrie. Dar în mod normal nu vrea s-o scrie, iar producția de bucățele, săptămână de săptămână, îl readuce curând la silueta obosită, în halat de casă, pe care am descris-o la începutul articolului. Oricum, fiecare om din lumea asta are pe cineva la care vrea să se uite de sus, iar eu trebuie să spun, având experiența ambelor profesii, că un cronicar de carte o duce mult mai bine decât un critic de film, care nici măcar nu poate să-și facă munca acasă, ci trebuie să meargă la vizionări de la ora unsprezece dimineața, și căruia, cu una sau două excepții notabile, i se cere să-și vândă onoarea pe un pahar de sherry prost. (Tribune, 3 mai 1946, New Republic, 5 august 1946)

Foto: electricliterature.com, writingasiplease.wordpress.com

Post-ul George Orwell: cronicarii de carte vs cronicarii de film apare prima dată în din viata punct ro.

„Băi, mergem?“, „Băi, mi-e teamă!“, „Băi, n-are ce să ni se întâmple!“, „Băi, ești nebun?! Nu vezi că duduie tv-urile și netul? E alertă maximă de terorism în Belgia!“. Începând cu 18 noiembrie până pe 23 inclusiv, stările mele s-au scăldat într-o continuă reticență. Să merg? Să nu merg în Bruxelles? Totul era rezervat, drum, cazare. Rezervată rămânea și opțiunea renunțării, pe care am avut-o eu și grupul cu care am mers. Rezervată spun, pentru că, deși toate vocile rațiunii spuneau un mare NU, într-un cotlon din mine își făcea loc un mare DA. Nici un război și nici o alertă, nici o operațiune antitero și nici un atentat nu aveau să îl ucidă. Îngerul pașnic era cu mine.

Aș fi putut renunța, reiau. Dar era prea simplu și prea la îndemână. În esență, și ușor patetic. Cât de bine se simte un război din faţa unui laptop? Nu prea. Ori de pe scaunul de metrou care te duce spre birou în timp ce tu stai cu smartphone-ul pe Facebook? Nici aşa. Marile tragedii s-au petrecut atunci când nimeni nu se aștepta. Și se tot vor perinda, prin viața noastră sau a altora. Și niciodată nu vor fi prevestite ori „alertate“. Ca şi marile fericiri, de altfel. Deci nu îmi rămânea decât o singură soluție: să plec. Fără să fac din decizia mea, în nici un caz, un act de curaj.

Un aeroport aproape pustiu, ieșit de-o zi de sub operațiunea antiteroristă, aproape 5 grade în aer, frig. Din Charleroi până în Bruxelles, drum întins. La hotel, recepționerul ne-a aruncat prima „bombă“: 5 euro taxă turistică de cameră, pentru fiecare noapte. Ne-a arătat un tablouaș pe care era trecut detaliul, frumos, citeț, cu mulțumirile de rigoare à la fin. Detaliu pe care nu l-am regăsit nicăieri en avant: nici pe site, nici în contractul încheiat cu agenția. Glumim pe seama lui, în condițiile date, s-ar fi cuvenit o taxă de protecție. :D Nivelul de alertă teroristă era în continuare la 4, iar la tv, un reportaj în care mama unuia dintre detonații de pe 13 noiembrie vorbea despre ce altceva decât despre 13 noiembrie. Am ajuns în cameră. De la geam, acoperit de ceaţă, se întrezărea un colț din Palatul Justiției.

Dimineață am pornit spre Gent. Pe autostradă, porțiuni cu ploaie, porțiuni cu soare – de parcă ne-ar fi urmărit când norii, când soarele. Făceau cu rândul. Sosit, parcat, pornit din nou – un centru vechi ocupat de buldozere, străzi în renovare, clădiri gotice, foarte gotice, iahturi aliniate corect. Îmi mai amintesc lumina tare şi bicicletele, armate. Era până în 11, alerta coborâse la nivelul 3 în Gent, pofta mea de o tartă cu fructe de pădure şi o cafea atinsese nivelul maxim. Mă aşteptau în Caffè Rosario, vizavi de Sint-Baafskathedraal, pe o stradă unde are staţie un tramvai cu destinaţia Moscova. Moscova, Sint-Baafskathedraal, Love Pie (numele tartei) – n-aveau nici o legătură una cu alta, dar le stătea bine împreună atunci, aşa, acolo.După Gent, a urmat Bruges. Cu cât înaintam spre nord, cu atât panica se resimţea mai puţin. Oamenii, mai mulţi şi mai relaxaţi. Cel puţin aşa păreau. Poate pentru că erau turişti, şi nu localnici, poate pentru că frumoasele case din Bruges le permiteau să se vadă mai bine. Pe ele, casele, tot singure şi cu sentimentul de nelocuit le-am găsit, ca şi în timpul primei vizite, cu ceva timp în urmă. Oare unde pleacă localnicii când vin turiştii în Bruges? Lasă bufniţe din silicon şi flori din plastic la ferestre, uşi colorate cu lacătul pe ele. Rămân doar comercianţii, e clar. :) Oferta de ciocolată e nelimitată, berea şi cartofii prăjiţi se vând bine aici, la fel şi plimbările cu vaporaşul pe canale. Le recomand, pe toate.

Şi, cum vă spuneam, cu cât înaintam mai mult spre nord, cu atât panica devenea mai difuză. Am coborât din maşină şi am simţit imediat mirosul mării. Noiembrie+seară+Oostende = Love. La prima vedere! Ne-am îndreptat cu toţii spre mare ca nişte ţestoase ieşite din ouă. Ploaia rămăsese în Bruges, soarele nu mai conta. Să baţi o zi întreagă, cu maşina, autostrăzile Belgiei şi să ştii că la capătul drumului ajungi pe ţărmul Mării Nordului, e o amintire de-o viaţă! 

Ultima zi de război, prima zi de Bruxelles. Mic dejun cu un éclair au chocolat, apoi oraşul. Patrule de soldaţi în punctele centrale, instituţii, pieţe mari, cartiere exclusiviste – umbla vorba că teroriştii îi vizează pe bogătaşii albi. Controale stricte la intrarea în magazinele de lux, muzeele închise. Zona Grand Place, zăpăcită de curioşi, ca mine, ca noi toţi. Zonele de shopping, asediate. Vitrinele braseriilor şi a cafenelelor, răpuse de tarte indecente, trufe, turtă dulce, bomboane şi bombonele. Măcel de forme şi arome pe care nu-l stinge nici măcar Manneken Pis! Am atacat Arcadi cu succes şi m-am umplut de glorie cu-o ultimă amintire din capitala Belgiei. Notaţi adresa: Rue d’Arenberg 1B 1000 Bruxelles. Şi nu vă speriaţi de faptul că e aproape de Grand Place, preţurile sunt ok, mâncarea excelentă, atmosfera… cum se vede în poză!

Post-ul Belgia în vremea războiului apare prima dată în din viata punct ro.

Creştinii asociază parfumul cu decadenţa trupului, cu sexualitatea, iar bizantinii cu reputaţia urât mirositoare. Dacă la romani să miroşi bine însemna să ai o poziţie socială privilegiată, la creştini şi la bizantini, să miroşi bine presupunea să ai o poziţie socială „compromisă“. Evul Mediu este invadat de garofiţe, o floare foarte prezentă în grădinile timpului, de combinaţia de cimbru şi lavandă şi, în general, de aromele florale. Tot acum, mai exact în 1370, apare primul parfum cu o bază de alcool, „Apa Reginei Ungariei“, creată de nişte călugări dominicani. Rozmarinul este ingredientul principal. 

Renaşterea şi Barocul sunt inundate cu arome din Veneţia şi din Lumea Nouă. Italienii şi spaniolii utilizează pentru prima dată vanilia în parfumerie, iar francezii naturalizează arome ca iasomia şi irisul. Farmacia Santa Maria Novella din Florenţa devine celebră. Călugării de la Santa Maria Novella sunt cei care îi creează Caterinei de Medici un parfum inspirat de citrice, cu un miros predominant de portocale. În această perioadă apare ideea de a-ţi parfuma hainele, doamnele se accesorizează cu bijuterii parfumate şi poartă pe sub fuste săculeţi înmiresmaţi. Dispare, însă, ideea de a te spăla. Teama de apă are drept cauză epidemiile de sifilis. 

Începutul şi mijlocul sec. XIX miros a ape uşoare, florale, a citrice şi lavandă. În 1806, francezii fac cunoştinţă cu Apa de colonie imperială, preferata lui Napoleon şi a lui Joséphine (încă nu se făcea diferenţa între parfumurile masculine şi cele feminine), iar Houbigant devine furnizor oficial al Caselor regale. De-aici îşi procura şi Regina Maria parfumul. Houbigant produce şi primul produs de sinteză, cumarina. Moscul animal este uitat şi înlocuit cu arome obţinute artificial, menite să seducă olfactiv şi să ofere nasurilor pretenţioase un cocteil sofisticat de arome.  

În 1889, Aimé Guerlain creează primul parfum modern, Jicky, pentru care utilizează ca esenţe cumarina şi vanilina obţinute prin sinteză. A fost considerat destul de dur, dar bărbaţii din epocă l-au apreciat. Vedeta Casei Guerlain rămâne, însă, Shalimar (1925), care a avut ca „target“ clientele din America. Se spune că Shalimar s-ar fi născut printr-o eroare, Jean Guerlain a răsturnat, din greşeală, vanilină de sinteză peste Jicky. Parfumeurii rivali nu au crezut povestea. Astăzi, ambra a dispărut din compoziţie, parfumul fiind recreat. 

„O femeie fără parfum este o femeie fără viitor“, spune Coco Chanel, inspirată de o butadă preluată de la Paul Valéry. Ernest Beaux, parfumeurul ţarilor, este cel care a lucrat compoziţia faimosului Chanel N° 5. I-a prezentat creatoarei de modă mai multe mostre, iar ea a ales mostra cu nr. 5. Parfumul şi-a câştigat notorietatea prin două detalii: compoziţia şi flaconul. În ’21, anul lansării lui, compoziţia lui era următoarea:

Note de vârf majore (durează în jur de 30 de minute/ o oră): aldehide, minore: bergamotă, lămâie, neroli
Note de mijloc majore (se dezvoltă treptat şi se simt cam după o oră, două): ylang, ylang, minore: iasomie, trandafir, lăcrimioare, iris pallida
Note de bază majore (rezistă până la sfârşitul zilei, este ceea ce se simte pe haine şi după câteva zile): vetiver (pământ şi lemn), minore: santal, cedru, vanilie, ambră, zibetă, mosc.
Din compoziţia de azi lipsesc zibeta şi moscul. Cât despre flacon, designul lui este de inspiraţie art deco şi este cunoscut ca sticla farmaciştilor. 

Închei povestea cu Chanel N° 5, fără a încheia istoria parfumurilor. Mai sunt multe lucruri de aflat. Vă rezerv plăcerea de a afla povestea integrală urmărind site-ul Fundaţiei Calea Victoriei, pentru a vedea când mai au loc aceste cursuri.

Curiozitate: Parfumul conţine 20% – 30% de concentrat diluat în alcool de 96° , apa de parfum 10% – 20% de concentrat diluat în alcool de 90°, iar apa de toaletă, 10% diluat în alcool de 90°. Parfumeurii parizieni recomandă folosirea apei de parfum sau de toaletă dimineaţa, iar parfumul, seara. Ideal este să fie din aceeaşi gamă.

Post-ul Istoria parfumului: de la răşini şi ierburi aromate, la picătura de Chanel No. 5 (II) apare prima dată în din viata punct ro.

Am primit invitaţia de a participa la unul dintre cursurile organizate de Fundaţia Calea Victoriei şi, odată cu ea, marele răsfăţ de a-mi putea alege cursul. M-am oprit la „Istoria Parfumului: din Antichitate la extravaganțele contemporane“ dintr-un motiv subiectiv, să spunem că am vrut să asociez o stradă cu o amintire. Însă după cele trei zile în care am ascultat-o pe Monica Neaţu, istoric de profesie, şi am trecut prin diverse experienţe olfactive, simple ori sofisticate, am rămas cu mult mai multe amintiri. Împărtăşesc cu voi o parte din ele şi vă invit să descoperiţi singuri toată povestea urmărind site-ul Fundaţiei amintite, pentru a vedea când mai au loc aceste cursuri.

Cuvântul „parfum“ vine din latinescul „per fumum“, care se traduce „prin fum“ sau „prin intermediul fumului“. Asta pentru că la începuturile lui, parfumul nu a fost altceva decât o fumigaţie obţinută dintr-un amestec de răşini, ierburi şi lemne aromate, cu care se parfumau templele şi lăcaşele de cult sau care se folosea în ritualuri magice. La egipteni, în vremea Cleopatrei, erau la modă conurile de ulei parfumat (parfum solid). Se aşezau în vârful capului şi, în contact cu căldura, se topeau. Pe lângă mirosul pe care îl împrăştiau, aveau şi un rol medical, apărau tinerele egiptene de temperaturile ridicate. E posibil ca acest detaliu să fie o extravaganţă a vremii. Nu e obligatoriu ca toate femeile din perioada respectivă să-şi fi pus asemenea conuri pe cap.

Parfumurile din spaţiul egiptean sunt parfumuri grase, cu o bază uleioasă (erau macerate în grăsime diverse flori, seminţe), foarte rezistente. De la egipteni rămân tehnicile de extracţie şi tot de la ei şi prima paletă de machiaj cunoscută în lume, paleta Narmer. Pe o parte era narată o victorie a Faraonului, iar pe cealaltă, uşor adâncită, erau puse diverse plante tinctoriale sau pietre semipreţioase sfărâmate (malahit), amestecate cu puţin ulei, pentru a se obţine fardul de ochi verde. Parfumul de Mendes este parfumul egiptean prin excelenţă (scorţişoară, mir, răşini). 

Grecii pun accent pe recipiente (miresele le primeau ca dar în momentul căsătoriei), jertfesc parfumuri pe altarul Afroditei, înmiresmează templele şi marile banchete şi tot ei utilizează ca aromă irisul (extras din bulb, nu din floare). Alexandriei i se datorează flaconul de sticlă, experimentele olfactive sunt îmbogăţite cu santal, nucşoară, scorţişoară, nard (aduse de Alexandru Macedon din Extremul Orient) şi ambră gri, folosită ca stabilizator al aromelor. Ambra gri (dejecţia de caşalot) este descoperită de Alexandru Macedon în timpul campaniilor sale în Extremul Orient. 

Romanii aduc ca noutăţi în rândul ingredientelor sarea şi mierea şi folosesc mult grăsimile de provenienţă animală – mosc, zibetă, castor, ambră gri. Tot acum apar primul fond de ten (ceruza sau carbonatul de plumb, folosit şi în pictură), sclava pe post de atomizor şi ideea asocierii parfumului cu statutul social. Ce era sclava pe post de atomizor? Pentru că parfumurile, în Roma antică, nu erau dotate cu pulverizatoare, doamnele romane foloseau în acest scop o sclavă. Aceasta trebuia să aibă o dantură perfectă şi o respiraţie curată, pentru a-şi pulveriza stăpâna cu uleiul pe care-l ţinea în gură.

Mai jos, un filmuleţ cu modul în care era preparat parfumul în Roma antică. Florile erau bătute la teasc, uleiurile amestecate, se adăuga o notă personală, sare, miere, erau cântărite, puse în flacoane (de ceramică) şi apoi dăruite. În cazul de faţă, Eros îi oferă Afroditei „poţiunea“ magică. 

Curiozitate: Moscul animal este considerat o delicatesă în lumea parfumeriei. Se spune că fiecare parfumeur are în rezerva sa secretă o punguţă de mosc. A fost utilizat de la Chanel până la Guerlain, iar în epoca contemporană a fost scos din compoziţie şi înlocuit cu produse modificate. Acest tip de mosc provine de la un cerb care trăieşte pe culmile înalte din Himalaya şi în provincia chineză Sichuan şi este produs doar în perioada de rut. Trebuie prins de viu, omorât, după care i se extrage punga respectivă. Este folosit ca notă de bază în parfumerie, dă un miros carnal, sexual, senzual. Astăzi, cerbul purtător de mosc a devenit un animal protejat de lege. 

Concluzie: Atât romanii, cât şi grecii rămân tributari Egiptului antic. Parfumul are conotaţii sacre, magice şi erotice. Plus terapeutice. Dacă e să aruncăm o privire în prezent, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Să luăm doar trei exemple: fumigaţiile cu tămâie din biserici, lumânările parfumate sau diversele odorizante pentru spaţiile închise, folosirea unui parfum înainte de a merge la o întâlnire. Şi tot aşa.  

Post-ul Istoria parfumului: de la răşini şi ierburi aromate, la picătura de Chanel No. 5 (I) apare prima dată în din viata punct ro.

Max Blecher este un scriitor aproape mort în publicaţiile pe suport de hârtie sau online. Probabil că e o chestiune de gust sau, cum se spune, e un autor „nişat“. Şi poate că e mai bine să rămână aşa. Altfel, ar fi devenit ca destinaţiile supraaglomerate, în care toată lumea vrea să meargă. Şi pe care alţii ajung să le evite. 

Prin urmare, când am primit pe Facebook informaţia că „Formula As“ a publicat un articol despre el, am vrut s-o cumpăr numaidecât. Materialul conţine o serie de fotografii inedite și mărturisiri din corespondenţa Otiliei Ţeposu cu Dora Blecher Wechsler, sora scriitorului. Otilia Ţeposu este soţia criticului literar Radu G. Ţeposu, autorul primei monografii despre Max Blecher, Suferinţele tânărului Blecher.

Am selectat câteva detalii din articolul amintit şi le-am completat, unde a fost cazul, cu informaţii noi sau fragmente din cărţile lui Max Blecher. „Formula As“, nr. 23, 11-18 iunie 2015, se mai găseşte la chioşcuri şi costă 3,5 lei. 

1. Părinţii lui, evrei de origine, s-au numit Lazăr şi Bella Blecher. Bunicii din partea tatei s-au născut în Roman, iar cei din partea mamei, în Botoşani. Max Blecher s-a născut, şi el, tot în Botoşani (8 septembrie 1909) – fiind primul copil născut, Bella Blecher şi-a dorit să trăiască acest eveniment alături de părinţii ei. Când a împlinit două luni, s-a întors cu el la Roman, acolo unde locuia împreună cu Lazăr.

2. Lazăr Blecher importa porţelanuri şi cristaluri fine din străinătate. De la el, Maniu (numele de alint al lui Max Blecher), Dora (1912-2008) şi Frida (1914-1995), surorile lui mai mici, au deprins dragostea pentru obiectele frumoase. Iar de la mama, dragostea pentru flori: „Mama iubea mult florile. Când ieşeau primii ghiocei, ea ni-i aducea“, notează Dora în corespondenţă. 

3. A început să scrie poezii şi eseuri de la 12 ani. Primul text publicat a fost o scriere critică despre Cartea de la San Michele, a lui Axel Munthe. Avea aproximativ 16 ani.

4. Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate şi Vizuina luminată sunt principalele lui romane. A mai scris versuri, eseuri, cronici teatrale şi de film, scrisori către prieteni (recomand pentru corespondenţa lui, Max Blecher, mai puţin cunoscut, publicată la Editura Hasefer, în 2000). Îi plăceau muzica (a cântat la vioară şi la chitară) şi desenul. 

Până în 1946, eu nu am ştiut nimic despre blockul cu desene făcute de Maniu. Apoi, când le-am văzut, mi-am dat seama de ce părinţii nu vroiau să le vedem. Şi-au dat seama că reprezentau chinurile bolii care îl mistuiau. Erau desene <<în peniţă>>, în tuş negru şi roşu (…), în linii ce exprimau explozii puternice. Erau, indiscutabil, nişte metafore ale propriilor suferinţe, transfigurări ale bolii care-l mistuia. Desenele reprezentau figuri mistice, monştri înfiorători şi figuri diabolice (…). Întreaga mapă de desene a rămas multă vreme în casa părintească, bine pitită. Din păcate, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea.
(Formula As, nr. 23, 11-18 iunie 2015, p. 25)

5. Primele dureri în zona lombară au început la 16 ani şi-au fost provocate de un accident stupid. 

S-a dus să joace fotbal şi un jucător l-a lovit puternic cu piciorul. Pe vremea aceea, băieţii purtau bocanci şi lovitura a fost dură. A stat un timp în pat, doctorii i-au prescris comprese şi calmante, mai târziu a fost tratat şi cu sulfamide. Avea perioade când se făcea bine şi ducea o viaţă normală, altă dată cădea la pat şi boala progresa. A fost mai întâi o infecţie microbiană; în Franţa, au numit-o <<Morbul lui Pott>>. Dar nu a fost de la început tuberculoză. Mulţi ani după moartea lui, doctorii spuneau că dacă pe vremea când trăia Maniu ar fi existat antibiotice, ar fi fost salvat.
(Formula As, nr. 23, 11-18 iunie 2015. p. 24)

6. A fost internat la Sanatoriul de boli osoase din Berck-sur-Mer, unde a stat doi ani într-un corset de ghips. Apoi la Leysin, în Elveţia. Iar în România, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul din Bucureşti şi la Techirghiol. Experienţa din Berck este sursa de inspiraţie pentru Inimi cicatrizate. 

– În fond, pentru mine personal, boala nu mi se pare chiar atât de îngrozitoare…, spuse Emanuel lui Ernest, în timp ce aşteptau în odaie să li se anunţe venirea trăsurii.
          Am avut întotdeauna în mine un fond de lene care se găseşte acum pe deplin satisfăcut, continuă el. Îmi întind oasele pe căruţ, mă odihnesc admirabil, mă simt foarte bine… şi n-am nici o dorinţă să umblu… Cred că dacă m-aş ridica, durerile s-ar înfige din nou în spate necruţătoare. Un singur lucru mă chinuie…
          Tatăl lui, care stătea şi citea în aparenţă ziarul, ridică brusc capul.
          – Mă chinuie gândul că încet, încet va trebui să devin un adevărat bolnav… Că tot ce iau acum drept lenevie şi odihnă va deveni în curând un prizonierat teribil… Mi-e frică de scoborâş… mi-e frică să nu ajung a umbla cu două bastoane, sărind ca o broască…
          – Vezi doar bine că eu m-am vindecat, îl încurajă Ernest şi bătu cu pumnul în piept.
          – Porţi şi dumneata un corset? întrebă Emanuel.
          Pieptul sunase dur.
          – Da… dar un corset simplu, nu de ghips, răspunse cu jumătate de gură Ernest.
          – Pot să-l văd?
          Ernest îşi scoase haina şi cămaşa. Semăna acum cu un luptător antic cuirasat în scutul lui, ori cu un bust mecanic, plin de şuruburi şi curele, expus într-o vitrină ortopedică. Corsetul îi ţinea trupul rigid de la şolduri până la umeri. Era confecţionat dintr-un celuloid roz, perforat cu mii de găurele şi legat cu şireturi la spate. În jurul gâtului, în jurul şoldurilor şi pe laturi era înşurubat şi strâns cu o montură de nichel, foarte complicată.
          – Şi cât timp mai trebuie să-l porţi? întrebă Emanuel.
          – Acesta nu-l mai părăsesc niciodată, răspunse Ernest. Doar noaptea la culcare îl scot… Trebuie să-l îmbrac mereu… toată viaţa poate…
          Emanuel rămase tăcut şi gânditor.
          – Ei bine, decât să reintru în viaţă închis ermetic în asemenea aparat, prefer să…
          Tăcu şi lăsă fraza neisprăvită. Se făcu în odaie o mică tăcere. Tatăl lui se înfundă din nou în lectură în timp ce Ernest se îmbrăcă la loc.

(Inimi cicatrizate, Editura Aius-Craiova, Vinea-Bucureşti, 1999, p. 140)

7. Pentru că boala evolua vertiginos, iar tratamentele nu mai aveau nici un efect, scriitorul a ales să se întoarcă în Roman şi să aştepte aici sfârşitul. A locuit, în ultima parte a vieţii, într-o casă cumpărată de tatăl lui, pe str. Costache Morţun nr. 4. Grădina din spatele casei, plină cu conduraşi, era locul în care scria vara. Conduraşii erau florile lui preferate. Din păcate, casa a fost demolată în 2013. 

8. A scris imobilizat la pat, pe genunchi, ajutat de o lădiţă comandată special de tatăl lui, lucrată dintr-un lemn uşor.

Capacul îi servea ca masă de scris şi înăuntru îşi ţinea ustensilele. După moartea lui Maniu, Saşa Pană a venit la Roman, iar tata i-a predat tot ce a rămas de la el: manuscrise, corespondenţă, fotografii. A pus totul în lădiţa de lemn şi i-a dat-o lui Saşa Pană, care i-a promis tatei că o va preda Academiei Române. Aceasta fusese şi dorinţa lui Maniu.
(Formula As, nr. 23, 11-18 iunie 2015. p. 25)

9. Max Blecher este înmormântat în Cimitirul evreiesc de pe str. Bogdan Dragoş, din Roman, care nu mai e, din fericire, „un loc părăsit, invadat de mărăcini şi fără gard“, cum scrie Dora Blecher Wechsler în scrisorile ei către Otilia Ţeposu. L-am vizitat recent, e îngrijit şi păzit de o familie de ţigani care locuieşte acolo, prin îngăduinţa lui Iancu Wexler, preşedintele Comunităţii evreieşti din Roman. Şi are şi gard. 

Consider importante aceste câteva detalii din viaţa lui Max Blecher. Cunoscându-i viaţa, îi vom înţelege mai bine opera. Ceea ce mi-a plăcut în mod particular la textele lui este detaşarea (nu indiferenţa!) cu care şi-a analizat, în detaliu, boala. Şi faptul că a continuat să scrie, în aceste condiţii – întins pe gutieră şi cu o măsuţă de lemn uşor în braţe. La fel, viziunea lui cinematografică, picturală, onirică. Captivă într-un corset de ghips a fost şi Frida Kahlo şi nu s-a oprit să picteze. Locuitor al unui spital a fost şi Randle Patrick McMurphy, din „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, şi nu a încetat să trăiască (chiar dacă nu era bolnav!). Nici unul dintre ei – Blecher, Kahlo sau McMurphy – nu mi-a lăsat un gust amar. Fiecare a schimbat în felul lui ceva, fie că e vorba de literatură, pictură sau film. 

Post-ul Scriitorul pentru care am cumpărat o revistă apare prima dată în din viata punct ro.

„Heroine? Cannabis? Marijuana?“ Mă nimeriseră! Cu ochii fixaţi pe cerul din Piaţa Dam, abia ajunsesem în Amsterdam!, am auzit aceste vorbe şoptite. Cerul, un gri metalizat la ora aceea, cu urme de avion pe el, lângă mine, doi tipi cu dreduri şi intenţii „înalte“. Nu, nu mă interesa, dar recunosc că întrebarea m-a luat pe nepregătite. Propunerile erau la liber în Piaţa Dam, m-am prins repede, poliţiştii, şi ei – i-au luat amabil pe tipii respectivi şi i-au dus într-un loc mai „bun“, cu mai puţină „verdeaţă“. Pentru ei părea o obişnuinţă, nu au opus rezistenţă, pentru mine era ceva nou.

Înainte de a ajunge în Piaţa Dom, reuşisem să găsesc o cazare – surprinzător, deoarece nu aveam rezervare, nimic! – la Continental. Hotelul se află aproape de gară, camerele sunt foarte mici, ca de altfel majoritatea din oraş, iar ultima disponibilă a fost a mea. La câteva secunde, au intrat două italience simpatice, cu trei copii după ele, „Non è possibile, non è possibile!“, au strigat, după ce au aflat că nu mai e nimic liber. Limbile pământului, toate, aveam să le aud şi mai târziu, într-un spaţiu cu camere şi mai mici, dar cu lumini roşii la ferestre, electrizantul Red District. 

Cartierul Roşu devine roşu numai când se întunecă perfect afară. Îmi amintesc şi-acum detaliul! Dacă soseşti în zonă cu puţin timp înainte de a fi întuneric total, nu ai ce vedea, în sensul subînţeles al acestui obiectiv. Lumina zilei este interzisă, libertatea de mişcare, nu :). Odată ce draperiile s-au aprins, iar de după ele, au apărut fete şi femei dansând, făcând semne cu degetul sau pur şi simplu stând pe un scaun, am ştiut că sunt în Red District. Am fost tentată să fac o poză, nu am apucat. Un american cu borsetă la brâu, blugi şi tricou alb mi-a atras atenţia: „No photos, please!“. Am dat Cartierul roşu pe o bere neagră, la o terasă din apropiere, mirosul de cannabis se estompase, luminile reflectate în apele din canalele Amsterdamului deveniseră mai puternice. Tot aşa, după ce întunericul s-a făcut complet negru. 

A doua zi dimineaţă, în puţinul timp rămas, am alergat între Muzeul Van Gogh şi Artis. Deşi Muzeul se deschidea la ora 9, coada era formată încă de la 8. După ce am trecut prin toate galeriile, m-am oprit şi la magazinul cu suveniruri. N-am reproşat nimic printurilor şi reproducerilor după picturile lui Van Gogh, albumelor ori monografiilor, dar mi s-a părut prea mult să-i văd nopţile înstelate sau migdalii înfloriţi pe căni, insigne, brelocuri şi sacoşe. Ştiu, nu e singurul artist. Şi nu e ceva nou. Cu toate astea, încă nu m-am învăţat cu ideea. 

La Artis, am luat masa cu pinguinii – există un program, la intrarea în Grădina Zoologică, unde se pot urmări orele la care sunt hrănite animalele. Hulpavi sau timizi, versaţi sau corecţi, în faţa găleţii cu peşte, fiecare arăta pinguinul din el. Bine că nu vorbeau! Mi-au rămas în amintire haioşi, doi dintre ei se retrăseseră după masă într-un mic spectacol amoros. Eram în liberul, viul şi imprevizibilul Amsterdam! Chiar şi într-un spaţiu închis, cum e Artis, se simte asta, văzusem deja în Red District şi în Piaţa Dom. Aveam cu ce să plec, amintiri destule. Şi încă multe alte pretexte pentru care o să mă întorc, la un moment dat.  

Post-ul Amsterdam: o cameră mică, pinguini and no photos, please! apare prima dată în din viata punct ro.

Dacă m-ar întreba cineva cum văd eu un înger, probabil că i l-aş descrie cât mai colorat, cu o mină umană, ceva simpatic. Şi l-aş trimite la Galeria Artis, de pe Emilii Plater 47, în „rezervaţia de îngeri“, aşa i-am zis. Unde, mai mult ca sigur, i-ar plăcea şi lui Emil Brumaru să intre!

Apoi i-aş spune povestea turtei dulci din magazinul familiei Bilska, unde poţi alege între turtă dulce decorativă şi turtă dulce comestibilă. Am ales-o pe a doua, se simte în ea ghimbirul, atât cât trebuie, mierea şi untul. Doamna Teresa Bilska se ocupă personal de prepararea ei, iar domnul Jacek de vânzare. Un pacheţel costă 7 zloţi, echivalentul aproximativ a 7 lei în banii noştri. Pentru cea decorativă, preţurile urcă, dar şi munca e alta. Buticul se află vizavi de Palatul Culturii şi Ştiinţei, cum mergi pe strada Aleje Jerosolimskie 51, după un gang, în dreapta.

Tot printre picături, mi-a mai atras atenţia un menestrel urban, la o ieşire dintr-un pasaj, pe aceeaşi stradă Jerosolimskie. Nu avea versurile la el, ci doar două beţe şi un scaun, la care cânta. În jur, mulţi trecători şi un singur curios. Eu. 

Un alt detaliu varşovian ar mai fi modul în care clădirile vechi, cu aer comunist convieţuiesc cu cele noi, moderne. Şi fetişul polonezilor pentru diverse obiecte legate de război, dar şi pentru obiecte de artă. Am văzut multe magazine cu diverse kituri prin care poţi construi câmpuri de luptă, soldaţi, batalioane întregi. Şi la fel de multe galerii de artă. 

Am mai văzut, de asemenea, colecţii de statuete care reprezintă evrei cu un bănuţ în mâini. Sunt la diverse dimensiuni, iar preţurile încep de la 8 zloţi bucata. Polonezii au în casă astfel de „talismane“, consideră că le aduc noroc în afaceri, muncă, viaţă. Unul dintre recepţionerii hotelului la care am fost cazată, avea şi el, lângă un caiet de lucru, pe un pupitru, un evreu mic, cu un zlot în braţe.

În rest, colţunaşi peste tot. Fac parte din meniul casei, îi găseşti, cred, în toate restaurantele. Umpluţi cu brânză, cartofi sau carne, recomand degustarea lor la Zielnik. Nu m-au înnebunit, pentru că nu fac parte din preferinţele mele culinare, dar m-aş întoarce oricând la Zielnik, măcar pentru atmosferă, pentru gazdele impecabile, dar mai ales pentru ce a însemnat, din punctul meu de vedere, sfârşitul unei călătorii alături de oameni faini, în Varşovia. 

Post-ul Varşovia. Despre îngeri şi turtă dulce apare prima dată în din viata punct ro.

Intre 1700 si ceva, pana in 1830, hanul de care am pomenit deja, era vizitat, in special de catre turisti straini, unguri si nemti, cei mai multi, iar veniturile mergeau, toate, spre bolnavii de ciuma.

Dupa 1830, hanul nu mai este prezent in acte si in locul lui apare o „baltoaca mare, verde-neagra“. 16 ani mai tarziu, incep lucrarile la ceea ce se va numi „Teatrul National“, iar in 1852, sunt finalizate. Arhitect, un austriac, A. Hefft.

In timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, Teatrul este bombardat, iar din el nu mai ramane decat fatada, pe care o putem vedea astazi, pe Calea Victoriei, cand trecem pe langa Novotel.

In 1852, pe 31 decembrie, se da prima reprezentatie, „Zoe sau un amor romanesc“, un vodevil din franceza. Primul director este Costache Caragiale, dascal, actor si, in final, avocat. Cum se juca in timpul lui Costache Caragiale si care era calitatea pieselor ori a actorilor, aflam din marturiile lui Vasile Alecsandri.

Jocul actorilor este in gradul cel mai inapoiat, incat orice piesa, buna sau rea, spiritual sau proasta, are aceeasi soarta: e macelarita fara mila…  

Costache Caragiale pare, din cartea scrisa de Gh. Crutzescu, „Podul Mogosoaiei, povestea unei strazi“, un tip ambitios si dornic sa dea un renume Teatrului. Se loveste, insa, pe de o parte, de lipsa banilor si, pe de alta parte, de amenintarea concurentei. In perioada respectiva, oamenii erau mult mai receptivi la numerele de circ date de trupele independente, decat la vodeviluri, drame sau comedii. In locul lui Costache Caragiale este adus, ca director, Matei Millo, care nu rezista mai mult de 4 ani pe aceasta pozitie. Isi da sfarsitul obstesc, pe scena, printr-o replica demna de lumea in care a activat.

Aceasta este cea din urma reprezentatiune a mea. Ca si Mercadet, sunt inglodat in afacerile mele, dar cum n-am, ca dansul, cineva care sa ma poata scapa, imi iau ramas bun de la public si ma duc.

Nota: Mercadet este financiarul ruinat, personaj pe care Matei Millo l-a jucat in piesa cu acelasi nume.

Dupa Millo, vine C. A. Rosetti, timp de un an, apoi, din nou Millo si, intr-un final, exigentul Pascaly, care „dascalea actorii si nu-i lasa sa apara in fata publicului fara sa fi trecut pe sub ochii lui“. Teatrul National este repus pe picioare si porneste pe drumul lui de glorie, incepand cu 24 ianuarie 1863. Al doilea razboi mondial distruge cladirea, din ea nu mai ramane decat fatada, salile se muta dintr-un loc in altul, iar azi arata cum nimeni nu a banuit, in 1852, ca o sa arate.

Sursa: Gh. Crutzescu, „Podul Mogosoaiei. Povestea unei strazi“

Post-ul Teatrul National: de pe Calea Victoriei, la Universitate apare prima dată în din viata punct ro.