Post navigation

din amintiri

Parisul devine romantic dupa ce il parasesti

Pont de l’Archevêché

Ti se face dor de ceea ce nu ai. De ceea ce ai avut si nu mai ai. Ar fi culmea sa se intample altfel. Sa-ti fie dor, adica, de ceea ce ai. Desi se poate si-asa.


E ca o haina noua, pe care o cumperi, o probezi, o impaturesti frumos si o pui pe un raft, in sifonier. La vedere ori in spate, in gramada de haine la fel de noi, la fel de probate. Uiti, insa, sa o imbraci. Astepti momentul acela. Asa mi s-a intamplat si cu Parisul. L-am vazut acum un an, am vrut sa scriu despre el acum un an, dar nu mi-a venit. Asteptam momentul acela. Pentru ca nu gaseam romantismul pe care altii l-au gasit. Mi-am dat seama, apoi, ca toti cei care l-au gasit, intr-un final, (romantismul, chiar el!), au facut-o tot din perspectiva amintirii. Asadar, Parisul devine romantic dupa ce il parasesti!

Caruselul de la Sacré-Cœur

Prima impresie. Chiar conteaza? Atunci, da. Am aterizat pe un aeroport complicat. Charles de Gaulle. Din avion, in aeroport, din aeroport, in tren, din tren in metrou. Tot drumul acesta pentru a-ti recupera un bagaj. Deci, nimic romantic. Incredibil de multi oameni de culoare si la fel de multi asiatici, „Vasazica, ai vazut si asa ceva…“, mi-a spus cineva, la putin timp dupa ce m-am intors din Paris. Cineva care nu a iesit niciodata din tara, care nu stie cum arata nici un asiatic, si nici un om de culoare. Cineva care, in sfarsit, nu imi „rasplatise“ lipsa de entuziasm cu replica: „Cum, nu ti-a placut Parisul?!“. Dar amintirile sunt subiective. Oamenii, la fel.

Le métro de Paris

Partea frumoasa avea sa urmeze. La scurt timp. Acum imi dau seama. In mod clar, Turnul Eiffel mi-a castigat simpatia noaptea, imediat cum am ajuns, ce noroc!, si nu ziua.  Acum am inteles de ce, atunci cand a fost construit, artistii si scriitorii l-au urat. Noaptea, se transforma pur si simplu, nu mai e o masa de fier uriasa, gri. E ca un Soyuz gata de lansare. Are ceva spatial in el.

Turnul Eiffel

Ziua urma sa descopar, mai intai, oamenii, apoi locurile. Dar sa nu uit diminetile! Diminetile de la ora 8, pe cheiurile Senei. Cand cutiile de metal in care buchinistii isi tin cartile au lacate pe ele, iar les bateaux mouches dormiteaza. Cand aburii de ceata plutesc peste Sena, pe langa Sena, pe sticlele de bere sau de vin incepute si lasate, parca intentionat, neterminate. Cand e ok, pentru ca nu e aglomeratie, nu vezi mirese si fotografi in cautarea cadrului perfect si nici marocani prea multi. Diminetile de la ora 8, notati-va!, nici mai devreme, nici mai tarziu, o sa vi le amintiti!

Parizienii, turistii, non-parizienii. Asa cum sunt. Turisti lenesi, care se plimba pe planeta Paris, cu segway-ul, filozofi de ocazie, in fata la Pampidou – „Qui a fait que l’existence existe?“, cersetori, o groaza, fete multe si tinere cu casti pe urechi, des passantes pe Champs Elysée.  

Functionari care merg au bureau. Cu acel quelque chose absent in Charles de Gaulle. Cu acel ceva pe care il asteptam. Grabite, ingandurate sau relaxate, femei care merg au marché. Sau la bistro :), unde le asteapta mese rezervate cu micul dejun, o cafea si un croissant.

image

image

Curajosi si dezinhibati, militanti si propovaduitori ai „Vietii sexuale in Franta“, cum scrie pe cartea domnului de mai jos si cum am vazut la un Fashion Dior Show, intamplator, pentru ca voiam sa vad Muzeul Rodin, dar era ocupat cu acest eveniment monden. Ori oameni care traverseaza strada tinandu-se de mana – ce ar putea fi romantic intr-un lucru atat de banal? Atunci, nimic. Acum, ceva, ceva.

image

Neaparat si domnul cu care am povestit in Montparnasse, despre nemultumirea lui ca nu mai exista harti si ca turistii nu-l pot gasi pe Baudelaire. Langa noi, desi ma aflam intr-un cimitir, o femeie isi plimba copilul in carucior, iar doi indragostiti stateau pe-o banca. Dupa ce-am parasit Montparnasse-ul, la o ora distanta, un actor se pregatea sa intre in pielea unui clovn. Dans la rue, deloc deranjat de trecatori.

image

Apoi locurile. La Pompidou, am ajuns pentru ca trebuia sa ajung. Aglomeratie si inghesuiala. In numele artei lui Roy Lichtenstein, artistul anuntat pe panoul de-afara. M-am amuzat cu instalatia din lycra a lui Ernesto Neto  – ciorapi umpluti cu piper, sofran si cuisoare – si-am visat la filmul lui Hitchcock, “In spatele ferestrei” (1954), cand am vazut Leandro Erlich, “The view”. In ochii mei, tema era epuizata, o facuse deja Hitchcock, la fel si Tati, in „Playtime”, nu? Arta moderna e, si ea, la fel de subiectiva ca amintirile. Nu am mai avut rabdare sa ajung la Lichtenstein, asta ar fi presupus o ora de asteptare, cel putin, si am plecat intr-un loc in care timpul se simte mai putin apasator.

Pompidou

 M-am intrebat: de ce se inghesuie lumea la Pompidou, cand la o suta de metri distanta, exista Atelierul lui Brancusi?

image
Atelierul Brancusi

Cand puteai sa vezi live variantele prin care a trecut Coloana infinitului, Domnisoara Pogany, Cocosul sau Inceputul lumii? Dagherotipul, pickup-ul la care asculta jazz ori vioara la care canta prietenul lui, Satie? Daltile si toate instrumentele cu care masura echilibrul lucrarilor, cu care le taia sau finisa? Toate astea, fara sa platesti, intrarea e libera la Atelierul lui Brancusi, si fara sa-ti pierzi timp la cozi.

 Montmartre a semanat, intr-un fel, cu aterizarea in Charles de Gaulle. Intr-un fel. Mi-era greu sa accept ca se juca alba neagra pe drumul spre Sacré Cœur, ca se vindea porumb fiert langa carusel si ca turistii erau hipnotizati de un tip care facea fotbal freestyle chiar in fata Catedralei.

Sacré-Cœur – vedere spre Montmartre

Dar Montmartre incepe sa aiba sens, si farmec!, imediat cum te indepartezi de obiectivele turistice. Cand descoperi buticuri cu lucruri inutile, seducatoare in inutilitatea lor – L’Objet qui parle, Tombes du Camion -, parfumerii in care miroase a cedru si-a tei – Fragonard -, bistrou-uri cu melci in sos de unt si usturoi, “avec du vin blanc, madame!”.

Moulin Rouge

image
Cand incepi deja sa-ti amintesti ca maine pleci si ca mai ai timp doar sa vezi Moulin Rouge, pentru ca e aproape de Montmartre. Te bucuri ca-l prinzi seara, asa cum ai prins si Eiffelu’. Noaptea, se transforma si el. Da, Parisul devine in mod sigur romantic dupa ce-l parasesti.

It's only fair to share...Share on Facebook4

2 thoughts on “Parisul devine romantic dupa ce il parasesti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *