Sunt parca locuri care, dintr-un inceput, primesc o anumita soarta, de la care nu se mai pot abate.
– Gheorghe Crutzescu
Bucurestenii au dat de gustul absintului si al ananasului proaspat, pentru intaia oara, la Capsa. Fetele „cumsecade“ se fereau de trotuarul lui Capsa ca de necuratu’. La Belle Otero, insa, o dansatoare infocata, a framantat trotuarul goala, in zapada, chiar daca s-a ales cu o congestie pulmonara. Toti au scris istorie pe Calea Victoriei. Si povesti fabuloase, evocate intr-o carte fabuloasa, „Podul Mogosoaiei. Povestea unei strazi“, de Gheorghe Crutzescu.
Povestile, de fapt, nu au nimic naiv in ele, si nici fabulos, atat timp cat samburele lor de adevar este „raul“. Raul serios, raul comic, raul dramatic, raul care bulverseaza personajele mici si mari, reale sau ireale. Fantastica, insa, ramane amintirea lor in timp, seductia pe care continua sa o exercite, pornirea de neoprit care te face sa te intorci la ele. La baronii mincinosi, bogatasii avari, copiii derutati de intamplarile prin care trec, universurile reduse la o coaja de nuca, pamantene, intergalactice sau, pur si simplu, magice.
In 2002, am vazut pentru prima data Venetia. Am consumat sase filme, doua am reusit sa le developez, restul le-am ratacit. Regretam un singur lucru: ca printre filmele developate nu s-a nimerit si poza cu Piata San Marco inundata – apa incepuse sa iasa din matca exact in momentul sosirii mele la Palatul Dogilor. Faptul c-am prins o „acqua alta“ in calatoria mea venetiana a fost evenimentul sejurului, imi soptise mie cineva ca daca prinzi Adriatica revarsandu-se, te intorci si a doua oara. Recent, absolut intamplator, am dat peste filmele ratacite. 
Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la anii copilariei, mi se deruleaza sub ochi Pegasul cu care am participat la primul campionat de „biciclism“ impreuna cu vecinii din bloc, betisoarele Marocco, groaznic de enervante pentru ca nu cadeau cum voiam eu, tot felul de chestii miniaturale, de la masini de spalat vase, pana la masini de cusut, si multe papusi. Donald, Cosarul, Lola cu fatza ei dulce si corp albastru, Marii, Camelii si Diane, cum se numeau frumoasele Aradence primite in dar cu diverse ocazii. Si parca-mi salta si-acum inima de bucurie.