Am avut odată o discuţie cu un amic care susţinea că nu există scriitori români. Venea cu exemple din literatura universală, pe locul I era, evident, Murakami, iar eu cu exemple de la noi. Blecher? Ecovoiu? Mălaicu-Hondrari? Nu auzise de nici unul. Ştia însă de Liviu Rebreanu şi de Ion. Ceea ce nu e chiar rău. Dar nici foarte bine. Şi nici suficient cât să te facă să spui că nu există scriitori români.
Cu un efort de imaginaţie, regulile povestitorului perfect, „prescrise“ de Horacio Quiroga şi citate de Marin Mălaicu-Hondrari în „Cartea tuturor intenţiilor“, pot fi aplicate şi în viaţă, nu numai în scrierea unei poveşti. Pentru că şi în viaţă există modele, ispita de a imita, dorinţa de a reuşi, lupta cu emoţiile, dezorientarea şi excesul de griji. Ca să nu mai spun că şi în viaţă există personaje. Dar să rămânem, mai bine, în contextul literaturii. Îndepărtându-ne de regulile lui Quiroga raportate strict la scris, e ca şi când am lăsa la o parte plăcerea de a scoate la lumină o „floare de mină“, aşa cum a fost numit de Mircea Cărtărescu, volumul semnat de Mălaicu Hondrari.