O statueta Buddha langa un cosulet din scoici. Icoane, Mosi Craciuni, un marchiz si o marchiza si multe flori din plastic. Trandafiri, crini, lalele. Printre ele, ascunse, un Clean si un Calgon. Produsele de curatat isi justifica prezenta aici, pentru ca sunt intr-o baie, o baie dintr-o gara. Gara din Bacau.

Despre kitschuri, un lucru e sigur: ne plac sau nu ne plac. Nu exista cale de mijloc. Asa am crezut si eu, pana in ziua in care am vazut „tabloul“, derutant, e drept, cu obiectele mai sus enumerate. Ce cauta Buddha langa Panda, marchizul pe o folie de aluminiu, cosuletul din scoici pe un calorifer?

Aranjate, toate, disciplinat si grijuliu, intr-un loc de trecere, un popas intre drumuri, l-am vazut, deodata, pe omul din spatele lor – mana care le-a ales, le-a asezat, le-a sters de praf, le-a pus unul langa altul. Si, odata cu el, nevoia de a personaliza spatiul de lucru, oricare ar fi natura lui, baie publica, birou, masina etc. Intelegand asta, am devenit mai ingaduitoare cu kitschurile. Cu aceste kitschuri. Nu sunt doar o chestiune de gust, cat o pornire de a transforma locul de munca intr-o a doua casa. Un fel de teleportare domestica si de negare a realitatii date ori impuse.

Sau sunt asemenea personajelor de ceara din cartile lui Blecher: „singurele autentice din lume, pentru ca ele singure falsifica viata in mod ostentativ“. Totodata, aglomeratia sfidatoare, de plastic, aluminiu, paie si sticla, mi-a mai amintit de o alta sintagma folosita de scriitorul citat: „infinita melancolie a ornamentelor artificiale“.