Omul sfarseste prin a semana cu animalul sau favorit.
— Jean-Paul Clébert 

Si bine ar fi daca si credinciosii ar sfarsi semanand cu vulturii: puternici, iluminati si apti sa priveasca Soarele direct in fata. O scurta calatorie la manastirile Ghighiu si Sinaia mi-a atras atentia intr-un mod particular. Prezenta vulturului, in locuri-cheie, la intrarea in biserica si deasupra usii din pridvor, m-a determinat sa aflu mai multe, sa caut si sa descopar cum a ajuns aceasta pasare in lumea crestinismului. Si-am gasit un intreg univers.

Un verset din Psalmi (102, 5), rostit de David, spune asa: „Innoise-vor ca ale vulturului tineretile sale“. Exemplul este scos in evidenta de Fiziologul latin B, una dintre cartile esentiale din Evul Mediu, aproape la fel de importanta, la vremea respectiva, ca Biblia.

Tema intineririi, a regenerarii este obsesiv intalnita in aceasta lucrare, fiind asociata, in afara de alte pasari, si cu vulturul: „Trecerea timpului ii ingreuneaza aripile si ii incetoseaza vederea; atunci, cauta un izvor de apa si de deasupra lui se inalta spre soare, isi deschide aripile si isi arde ceata de pe ochi, se coboara de trei ori in apa si se innoieste complet“. Dat fiind faptul ca pana la Fiziolog nu s-a mai vorbit despre tema intineririi, textul din aceasta carte este considerat ca o prima descifrare, interpretare, explicatie a versetului psalmic. Vulturul simbolizeaza taria credintei , dobandita prin deschiderea spre cunoasterea divina. „Asadar, si tu, omule, fie iudeu, fie pagan, care ai haina veche si ochii inimii incetosati, cauta izvorul spiritual al Domnului“, scrie, mai explicit in Fiziologul latin B , facandu-se si o referire concreta la Evanghelia dupa Ioan (3, 5): „Daca cineva nu se va fi nascut din nou, din apa si din Spiritul Sfant, nu va putea intra in imparatia Dumnezeului cerurilor“.

Conform Marelui Dictionar al Bibliei, (Simon, 1717), vulturul face parte din categoria animalelor impure – nu ai voie sa-l mananci si nici sa-l jertfesti lui Dumnezeu. Chesnel, in Dictionarul superstitiilor, ii gaseste drept corespondenta, printre lunile anului, luna iulie, iar O. Wirth, in Simbolismul astrologic, 1937, il plaseaza in dreptul Soarelui. Si mai interesanta este paralela dintre vultur si o anumita varsta a omului. Acest tip de asociere a fost facut, pentru prima data, in 1482, pe o xilografie germana. A fost reluat cateva secole mai tarziu si este „activ“ chiar si in zilele noastre. Astfel, pentru nomazii yürük din Turcia, vulturul reprezinta varsta deplinei puteri parintesti si se afla la jumatate de cale dintre peste (adolescenta) si oaie (batranete).

„Pasarea la puterea n, pasare solara care priveste acest astru direct in ochi, fara a-si arde ochii“, scrie Jean-Paul Clébert, in Bestiarul fabulos (1971); vulturul este emblema lui Zeus, fiind chiar anterior lui: cand Zeus era copil, in muntele Ida, porumbeii l-au hranit cu ambrozie pentru a-i da nemurire, iar vulturii i-au dat licoarea divina care l-a iluminat. Vulturul pedepseste, metaforic, rapirea focului (focul ca simbol al credintei), devorandu-i ficatul lui Prometeus si tot el mananca ochii celui care si-a batjocorit parintii (Scripturi, Pildele, 30, 17).

In samanism, este asociat cu lumina, el poarta sufletul samanului in calatoriile initiatice. Un mit siberian il descrie chiar ca tata al samanilor: „Cel de Sus trimite vulturul in ajutorul oamenilor chinuiti de duhuri rele, dar oamenii nu inteleg limba mesagerilor si Dumnezeu ii spune sa le dea oamenilor puteri samanice. Vulturul coboara, cunoaste o femeie, o lasa grea si astfel se naste primul saman” (Hara, 318, in Dictionarul de simboluri, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant).

Dar, mai ales, reprezinta puterea si persoana regelui, vede si stie tot. In Evul Mediu, vulturul este insusi Iisus Hristos, iar misticii acestei perioade istorice compara rugaciunea cu aripile vulturului care se ridica spre lumina. Aripile desfacute pot fi, in egala masura, si linia franta a fulgerului sau bratele crucii. Vulturul aduce cunoasterea si indica locul in care se ridica orase mari (Roma, Moscova, Mexic), el este, astfel, intemeietor legendar, iar zborul lui poate prevesti o victorie sau o infrangere (greci, mezi, persi).

Vulturul bicefal apare, pentru prima data, in sigiliile din timpul lui Otto al IV-lea, cu toate ca civilizatia bizantina nu era straina de acest simbol (emblema imperiala in timpul lui Frederic al II-lea). „Intuitiv, imaginea trimite spre Ianus, faptura cu doua fete ce priveste spre trecut si spre viitor, inauntru si in afara fiintei“, spune Jean Paul Bayard. Vulturul bicefal reprezinta, pe de o parte, convietuirea dintre spiritual si temporal, si, pe de alta parte, intarirea unei valori simbolizante (fara a implica, neaparat, dualitatea) – putere, lumina, cunoastere, initiere, credinta.

Bibliografie:
Fiziologul Latin, Polirom 2006
Bestiar fabulos, Jean-Paul Clébert, Artemis, 1995
Dictionar de simboluri, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Artemis, 1995