Post navigation

din amintiri, din carti

George Orwell: cronicarii de carte vs cronicarii de film

Mult și din complezență se scria despre cărți și acum 70 de ani. „Scribii“, aplecați deasupra meselor șubrede, îmbătrâniți înainte de vreme și cu halate roase de molii. Cu toate astea, cronicarii de cărți o duceau mai bine decât cronicarii de filme, spune Orwell. Diferența o făcea timpul.

Într-un eseu publicat în 1946, Confesiunile unui cronicar de carte, George Orwell face, în introducere, un portret foarte plastic al cronicarului de carte – 35 de ani, chel, vene varicoase, ochelari, malnutrit sau mahmur în funcție de succesul recenziei. Îl mai numește și scriitor, prin scriitor înțelegându-se, la fel de bine, poet, romancier sau scenarist de radio sau film. După ce îi analizează la rece condiția (recomand lectura integrală!), la finalul eseului, Orwell propune o selecție strictă a volumelor de recenzat, sugerează lungimea potrivită a unei cronici de carte și îl compară pe comentatorul de texte cu comentatorul de filme. Concluzia lui este următoarea: „Un cronicar de carte o duce mult mai bine decât un cronicar de filme“. Se întâmpla în ’46.

George Orwell, o țigară rulată și cana lui de ceai, din porțelan chinezesc
George Orwell, o țigară rulată și cana lui de ceai, din porțelan chinezesc

Mie mi s-a părut întotdeauna că procedura cea mai bună e să ignori pur și simplu marea majoritate a cărților și să oferi cronici foarte lungi – o mie de cuvinte e un minimum absolut – acelora puține care par să conteze. Notele scurte, de un rând sau două, despre cărți în curs de apariție pot fi utile, dar cronica obișnuită de lungime medie, de vreo șase sute de cuvinte, nu are cum să fie altfel decât lipsită de valoare, chiar și atunci când cronicarul vrea într-adevăr s-o scrie. Dar în mod normal nu vrea s-o scrie, iar producția de bucățele, săptămână de săptămână, îl readuce curând la silueta obosită, în halat de casă, pe care am descris-o la începutul articolului. Oricum, fiecare om din lumea asta are pe cineva la care vrea să se uite de sus, iar eu trebuie să spun, având experiența ambelor profesii, că un cronicar de carte o duce mult mai bine decât un critic de film, care nici măcar nu poate să-și facă munca acasă, ci trebuie să meargă la vizionări de la ora unsprezece dimineața, și căruia, cu una sau două excepții notabile, i se cere să-și vândă onoarea pe un pahar de sherry prost. (Tribune, 3 mai 1946, New Republic, 5 august 1946)

Foto: electricliterature.com, writingasiplease.wordpress.com

It's only fair to share...Share on Facebook0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *