Cred că lipsurile operelor de astăzi vin din faptul că ele se nasc înainte de termen şi că artistul nu-şi mai acordă timpul de a le purta în sine. (André Gide, 1913)

Construită ca un miriapod, cu un cap şi multe picioare, „Pivniţele Vaticanului“ nu este doar o glumă la adresa conflictului dintre Biserică şi Francmasonerie ori o ironie care vizează credincioşii vulnerabili, ci şi o demonstraţie logică a felului în care se naşte un text, a faptului că firul roşu dintr-o poveste nu este întotdeauna vizibil, ci de multe ori înnodat şi ascuns, iar prin aceste tenebre, cu atât mai incitant.

I s-a „reproşat“ acestui roman lipsa unui fir roşu, a unei legături între cele cinci cărţi care îl compun (cu menţiunea că în ultima, drumurile personajelor din celelalte patru se întâlnesc şi duc toate la Roma). Dar „Pivniţele Vaticanului“ este o demonstraţie logică şi coerentă a felului în care se scrie un roman, pe care îl văd ca pe un experiment şi un exerciţiu păpuşăresc, abil stăpânit de creatorul lui, în cazul de faţă, scriitorul. Dacă nu ar fi existat Anthime Armand Dubois din cartea I, nu am fi cunoscut convertirea personajului cu acelaşi nume şi nu am fi intrat nici în culisele tenebroase ale familiei Baraglioul, cu care se înrudeşte, din cartea a doua. Dacă nu aflam de familia Baraglioul, ne era străin şi Lafcadio (introdus în poveste tot în cartea a II-a). Şi tot aşa. Fiecare nuvelă/povestire din textul mare este asemenea unui picior de miriapod. De altfel, există un capitol care se numeşte „Miriapodul“, iar André Gide nu este străin de intenţiile sale, în calitate de romancier. Îşi desenează structura cu atenţia unui cercetător, a unui savant, şi experimentează mai întâi, pentru a demonstra apoi.  

Publicat pentru prima dată în 1914, ideea romanului s-a conturat în mintea lui Gide în 1893. Cu un an în urmă, un grup de escroci au exploatat situaţia politică şi poziţia declarată a Papei Leon al XIII-lea în favoarea Republicii Franceze şi au lansat zvonul că Papa a fost închis în pivniţele Vaticanului de către francmasoni, cu ajutorul unor cardinali. Şi că un Papă fals ocupă Sfântul Scaun! Sub acest pretext, au început să strângă bani de la credincioşi cu scopul de a-l elibera pe Capul bisericii catolice. Gide a fost sedus de picanteria întâmplării şi a intuit imediat potenţialul ei. A dezvoltat-o într-un roman, compus din „povestiri, soties“, cum scrie chiar el în scrisoarea introductivă, adresată lui Jacques Copeau. Şi, tot aici, îşi declară şi instrumentul  scrierii: ironia/critica. Or, pentru ironie, e nevoie mai întâi de detaşare, iar prin detaşare, mă întorc la ideea experimentului sugerat mai sus.

Pentru ca un experiment să iasă, trebuie să-i acorzi timp obiectului studiat, să-l analizezi în special în punctele lui nevăzute. Majoritatea personajelor pe care le creează Gide au ceva de ascuns. În afară de şchiopătat şi de suferinţa cauzată de sciatică, Anthime Armand-Dubois, cercetător, francmason, ateu, are de ascuns o umflătură în zona gâtului. „… în ciuda dorinţei mele de a nu spune decât esenţialul, nu pot să nu vorbesc despre umflătura de la gâtul lui Anthime Armand-Dubois“, scrie autorul. Face istoria acestui defect fizic, urmărindu-i evoluţia, de la dimensiunile unui neg la cele ale unui ou de găină, pe care o fixează în paginile textului, aşa cum ai fixa un gândac într-un insectar. Cu grijă şi atenţie, ca să nu-i striveşti nimic din forma lui. Nu pentru a-i da o şansă, ci pentru a-şi respecta ideea iniţială, punctul de la care a plecat când a scris romanul, André Gide îşi converteşte personajul, după ce-l plasează într-un vis, şi îl scapă de şchiopătat, dar îi lasă umflătura.

Lafcadio intră în text în Cartea II-a şi se „aşază“ în Cartea a V-a. Trăieşte prin a-şi impune anumite reguli. Vrea să pară glacial, imun, indiferent şi, în mare secret, se autopedepseşte. El este cel mai mare duşman al său. Lafcadio este mult mai interesant în interiorul trăirilor sale şi, mai ales, în interiorul camerei pe care o locuieşte. De numele lui se leagă „răul gratuit“ şi „crima gratuită“, iar ele au ca sursă, mai mult ca sigur, gestul automutilării: „Scoase din buzunar un briceag cu o lamă atât de subţiată, încât nu mai era decât un fel de unealtă de găurit, o ţinu puţin la flacăra unui chibrit aprins şi, cu o lovitură prin buzunarul de la pantaloni, şi-o înfipse în coapsă. Nu putu să-şi stăpânească o strâmbătură de durere“. 

Amédée Fleurissoire, legat embrional de Gaston Blafaphas, „printr-o caldă prietenie, încă de când erau copii“, subliniază scriitorul, după ce se căsătoreşte cu Arnica şi află de răpirea Papei, ia imediat drumul Romei, într-o misiune secretă, crede el („crede“, pentru că întreaga farsă este gândită şi condusă de Protos, cameleonicul Protos, omul din umbră, care se transformă în preoţi, călugări, savanţi), pentru salvarea Marelui Pontif. Cartea a IV-a, „Miriapodul“, se deschide cu aventura lui Amédée în lumea întunecată a ploşniţelor, puricilor şi ţânţarilor. Efectul insectelor asupra lui Fleurissoire este devastator, culminează cu un punct roşu în bărbie, şi el cu povestea lui atent descrisă în text, caricaturală prin exagerare. Misiunea lui secretă aproape că păleşte în faţa acestei „monstruozităţi“. Iar Gide a demonstrat, şi prin acest personaj, ceea ce şi-a propus, cu bună ştiinţă, de la început: „Povestiri, soties… cred că, până acum, n-am scris decât cărţi ironice, dintre care ultima este cea de faţă“.