In locul in care postasul vine o data pe luna, iar preotul de patru ori pe an, nu se stie de criza, de framantari existentiale, de diete sau de incalzirea globala. Oamenii nu se grabesc, au timp si un mare secret. Sunt vecini cu… Dumnezeu. 

Inelet, Scarisoara si Poienile de sus. Toate sunt pe Valea Cernei si toate au ceva in comun: au privilegiul de a fi izolate, fara a se intelege, insa, prin izolare, instrainare. Am avut bucuria sa merg in primul dintre ele, chiar daca bucuria a venit dupa un drum mai putin obisnuit. Dupa ce am traversat un pod stirb, amenintat de bulboanele Cernei, am urcat patru scari sucite, cu cel putin zece trepte fiecare. Dar asta nu a fost decat inceputul urcusului.

Inca un sfert de ora de mers, cand abrupt, cand drept. Dupa care, si primele „semne de viata”: un adapost de fan pentru animale si o banca improvizata, facuta de oamenii locului, din bucati de copaci tineri. Printre aluni, mesteceni, fagi si ferige, la capatul catorva poteci, trei porti. Si nu dau in nici o curte sau gradina, dau tot spre munte, spre muchii din ce in ce mai abrupte. Iar deodata… oamenii!

„Numele meu e Icoana, lumea imi zice matusa Icoana si sunt maritata cu Avram de cand aveam 15 ani. Acum fetele nu mai au nici o randuiala cand vine vorba de maritat, o fac cum le-apuca mintea”. Matusa Icoana are 76 de ani, am gasit-o carand o scara, tocmai terminase de cules ultimele pere din anul asta. Cat a durat drumul pana la ea acasa, mi-a spus de toata randuiala din Inelet: au mai ramas pana in 30 de oameni, cat o sala de clasa. Tinerii au plecat in „tari straine” si printre putinii ramasi e invatatoarea satului, Andreea. Postasul vine o data pe luna, iar preotul de patru ori pe an (de Craciun, de Paste, de Inaltare si de Sf. Maria).

De sus, din nou jos. Pentru ca e toamna, ziua e mai scurta. Iar graba are un avantaj: odata reajunsa la poalele muntelui, spre sosea, am sansa sa prind ultimele straluciri ale soarelui amestecandu-se cu frunzele rosiatice. De parca ar fi urmat sa trec printr-un tunel magic.