Mi-e sila sa-mi pun eroina sa faca baie. Detest s-o oblig sa se sapuneasca sub dus. Senzualitatea nu trebuie confundata cu nudismul. Intelegeti?
(Bob Rafelson)

Revizionarea recenta a acestui film pe TCM mi-a amintit de o cronica extrem de inspirata, semnata de Ecaterina Oproiu si publicata in Revista „Cinema“, 1981. Pe langa actualitatea ei, recenzia este scrisa in acelasi ritm in care se desfasoara povestea dintre Cora si Frank. Alert, trepidant, viu. In plus, aduce si informatii spumoase din timpul conferintei de presa de la Cannes, 1981, la care au participat Jessica Lange, Jack Nicholson si Bob Rafelson, regizorul filmului. Am transcris-o aici intocmai.

Cain. Cartea inspiratoare a aparut in 1934. James Cain avea atunci 42 de ani. E primul sau roman. Din primul foc ocheste gloria cautata ani de-a randul cu lumanarea. In adolescenta, o cauta facand pe tenorul (mama, cantareata, femeie cu scaun la cap, i-a spus la un moment dat: stop!). In tinerete a compus editoriale in cotidienele din Baltimore. Avea microbul polemicii, dar directorii ziarelor cand il vaccinau, cand il concediau. Din 1931 pana in ’48, ca atati alti scriitori, „a lucrat pentru Hollywood“ (si paralel pentru sine). Ultimul sau volum, Mecena, a aparut in 1976. Autorul avea atunci 84 de ani si tinea inca teribil la definitia pe care si-o daduse singur: „scriitorul cel mai gresit citit, cel mai gresit comentat, cel mai prost inteles“.

Romanul. „Postasul…“ se poate lauda cu o cariera cinematografica remarcabila. In ’39 il inspira pe Pierre Chenal. Filmul se numea Ultima cotitura. In distributie: Michel Simon. In ’42 cartea e reluata de Visconti: Ossessione cu Clara Calamai si Massimo Girotti. In ’46, regizorul e Tay Garnett, titlul e pastrat intact, interpreta Corei e insasi Lara Turner, mai sexy ca niciodata. In ’81, a patra tentativa. De fapt, proiectul fusese zamislit cu un deceniu in urma. Femeia trebuia sa fie Raquel Welch. Incurcaturi organizatorice. Amanari sine die, dar, in sfarsit, revenire datorata insistentelor lui Nicholson, „actorul cel mai rasfatat al Hollywoodului“ (40 de filme, de patru ori propus la Oscar, o data laureat, doua filme in calitate de realizator, etc.). Regizor: Bob Rafelson, un personaj dificil, irascibil, refractar, nerespectuos cu tabu-urile. Patronii nu-l prea iubesc. Nici el pe ei. Din cauza asta, in patrusprezece ani, nu izbuteste sa semneze decat cinci filme. Printre ele, celebrele: Cinci piese usoare si Easy Rider.

Subiect. Noua versiune pastreaza carcasa cunoscutului roman (negru). Sudul Californiei. Un barbat jumatate mecanic, jumatate vagabond, tip cu aplomb si mister viril. Noul venit se aciuieste pe langa simpaticul grec patron de birt mai mult pustiu, de pompa pusa in miscare rar si de nevasta tanara cu resentimente si apetituri. Atractie violenta. Amor furtunos, certuri violente, sfasieri reciproce, amenintari, tentative de auto-salvare, parasiri, reveniri, luat lumea-n cap, intoarceri pocaite, alte proiecte de evadare, alte zdrobiri. Povestea unei patimi care duce la crima, la devorare, la uitari pasagere, la reveniri pentru eternitate. O eternitate la dispozitia unui cuvant – obsesia romancierului „fatum“. Fatum-ul decide ca ziua cea mai fericita (el, vagabondul, viitor tata, ea proaspata mireasa) sa fie si ziua scadentei. Perceptorul soartei e un automobil care nu ia curba bine si se rastoarna. Femeia moare, iar barbatul nu-si crede ochilor.

Conferinta de presa. Sala de la etajul III al palatului: o etuva pentru un vagon de sardele rasturnate vertical, orizontal, de-a-ndoaselea, carca-n carca, poanta peste poanta, urechi peste ochi, aburi peste blitz-uri, girafe peste camere-portative, reflector peste reflector, frison peste vacarm: „Ils arrivent! Ils arrivent!“. Tacere evlavioasa. Aparatele intoarse spre usile batante. O grasana cu plete incalcite aparand speriata in canat. Stupefactie. Desumflare. Ciorchinele de ziaristi nordici, agatati de perdeaua din spatele mesei, face: uuuu!. Rasete generale. Proteste. Organizatorii dand ultimele indicatii. Zaduf. Intarziere. Glume. Fotografii fotografiindu-se intre ei. Reporterii azvarlind cocoloase de hartie. Transpiratie. Cei care stau jos se urca pe tablia scaunului. Cei care stau in picioare, se aseaza turceste peste ultimul strat de confrati asezati tot turceste. Miros de carne incinsa. Sfaraituri de saslac. „Merde“ in toate limbile. Reflectoare. Zapuseala. Lichifiere. Lesin. Topirea rujului, a rimelului, a glumelor. Se naclaiesc coame, perciuni, barbisoane, colerete, favoriti. Alt frison: „Ils arrivent!“, „Ils arrivent!“. Tacere atenta. Alarma falsa. „Merde“ in toate limbile, inclusiv in limbile lumii a treia. Uuuu! face ciorchinele de nordici prinsi de perdeaua din spatele mesei. Organizatorii nu mai dau indicatii. Cocotatii se dau jos de pe lampa. Cei de pe jos se afla si mai jos. Dogoare. Lesin. Duhoare. „Ils arrivent!“, „Ils arrivent!“. Nici un frison, dar de data asta, ils arrivent de-adevarat. Jessica Lange pare o fetita. Nicholson pare – leit – Titus Popovici, numai ca la el, la Nicholson, fruntea a avansat mai repede spre crestet. Chelia e la sfarsitul inceputului. Rafelson, regizorul, pastreaza secretul podoabei capilare. Si-a impins panamaua pana la sprancene si nu-i rost sa si-o scoata. Pocnetul reflectoarelor. Declicul blitzurilor. Bazaitul camerelor. Cei din spate striga: Arrêtez! Cei din fata striga: Encore! Toti striga la protagonista: „Jessica! Jessica!“. Jessica isi arata dintii. Jessica isi infoaie parul. Jessica face cu mana. Jessica ia sticla de Schwepps, scoate paiul din clondir si trage o dusca. – Encore! Encore! Arrêtez! Arrêtez! Nicholson rade sardonic. Ça va les photographes? Uuu! raspunde ciorchinele boreal de pe perdeaua din spatele mesei. Bazait. Zumzait. Pocanit. Parjol. Clocot. Jessica e intrebata cum a filmat scena „aceea“, „cea mai indrazneata scena din istoria Hollywoodului“. Jessica se inroseste, se balbaie, se-ntoarce spre omul cu panama. El intervine, el explica, el arata de ce pe el nu-l intereseaza senzualitatea sub forma comerciala. „Mi-e sila sa-mi pun eroina sa faca baie. Detest s-o oblig sa se sapuneasca sub dus. Senzualitatea nu trebuie confundata cu nudismul. Intelegeti?“. Vous comprenez? – Nu! Nu intelegem! Nu intelegem cum a reactionat Nicholson la critici? – Care critici? – S-au scris in America o multime de critici nefavorabile… Nicholson rade malitios. Nicholson rade sardonic. Nicholson raspunde taraganat, asa cum vorbea in Zbor deasupra unui cuib de cuci cu directorul ospiciului cand il asigura sa nu aiba nici o grija. El va colabora suta la suta. Acum Nicholson zice: – Critici defavorabile? Eu n-am citit nici o critica defavorabila. Eu sunt o vedeta. Vedetelor nu li se arata decat criticile favorabile. Intelegeti? Comprenez-vous? Dogoare. Sufocare. Perdeaua din spatele mesei incepe sa paraie. Falfaie. Cade. Ciorchinele de asistenti trimisi de cercul polar nu mai face uuu, face buf! Nicholson cuprinde sala cu o privire panoramica si surade in continuare, ca peste un alt cuib cu alti cuci. (Ecaterina Oproiu, Revista Cinema, 1981, pag. 85)