Consumati peste oceanic, fratilor! Si gemuri de fructe
(Hleanda)

Unii sunt atat de simpatici, incat ii asculti fara suflare, pe altii simti nevoia sa-i intrerupi, sa-i mai intrebi una, alta, iar cei mai putini nu spun nimic. Si daca nu spun nimic, devin antipatici. Iar singurul lucru care-ti ramane de facut e sa inventezi tu o poveste in jurul lor. Nu tu, cititorul, tu, povestasul din „Raiul Gainilor“. Daca nu inventezi, nu povestesti. Daca nu povestesti, nu supravietuiesti. Te mananca uitarea. Sau cainii, cum s-a intamplat cu Hleanda.

Primul personaj care face cariera ca povestas in cartea lui Dan Lungu este Milica. Prin ochii ei, cititorul si intreaga suflare de pe strada Salcamilor intra in casa Colonelului. Descrierea casei se imprastie, in imaginatia localnicilor, ca o epidemie. Ii molipseste, se transmite de la unul la altul, ii macina – se intreaba cu nesat, se raspunde in amanunt, se infloresc detalii. Cand noutatile sunt epuizate, e nevoie de un alt subiect si, implicit, de un alt povestas. Daca Milica nu mai are ce spune si nici fantaza, e indepartata din peisaj. Dar nu exclusa! Oricand povestea se poate intoarce la ea, pentru ca detine harul de a spune lucruri.

Exclus este Colonelul, dar cu un soi de respect perfid. Cladirea in care locuieste, uriasa si sfidatoare, ca un „adapost antiaerian“, este construita pe o rapa smarcoasa, fost aspirator de solzi de peste, cutii cu alifie chinezeasca sau obiecte neidentificate. Satenii stiu acest secret mlastinos, stiu si nu vorbesc despre el decat ei intre ei. Daca ar afla Colonelul, s-ar risipi taina. Iar unde taina nu e, nici poveste nu e. Oamenii nu ar mai avea ce vorbi pe la colturi. Deci, nu-i scapa nimic Colonelului, pentru ca nici el nu spune nimic. E genul taciturn, serios, sever. Se trateaza numai cu sucuri si apa minerala – nici un rom?, nici o votca?, nici macar o bere? – nu participa la barfe si nu se „distileaza“ in alambicul de la „Tractorul sifonat“, birtul satului. Este ocolit si privit cu ostilitate pentru ca nu e povestas.

Colonelul face pereche in roman, din acest punct de vedere, cu Vera Socoliuc. Pe langa faptul ca si ea este o venetica, nici ea nu povesteste nimic din ceea ce stie. Are limba innodata, iar mutenia i se rasfrange si in expresia fetei – nu reactioneaza, nu schiteaza nici macar o grimasa cand i se spun povesti. E stana de piatra, cutie ferecata, paralizata. Opusul Lenei Covalciuc care, de dragul povestii, este in stare sa scoata romul din ascunzatoare, numai sa-l auda pe Relu, barbat’su, spunandu-i ce tot amana sa spuna, sa-si desclesteze odata falcile si sa dea drumul la vorbe.

Aurora Spataru este fenomenul de pe Salcamilor. Priveste evenimentele strazii de dupa perdea, „se asaza in fata ferestrei ca in fata televizorului“ sau invers, e acelasi lucru, si impleteste fara sa se uite cum si ce impleteste, pentru ca ochii sai sunt agatati de intamplarile de pe drum, cu cat mai banale, cu atat mai bine. Aurora Spataru rumega povestile in gand, uneori comenteaza cu voce tare, „ca si cand insasi viata ei este in joc“. Si in tot acest timp impleteste, fara sa se uite cum si ce. Imaginati-v-o doar! Aurora Spataru este ea singura o poveste.

Si pentru ca fiecare comunitate trebuie sa aiba nebunul ei, Hleanda cu asta se ocupa. Propovaduieste indemnuri comuniste pe strazi, „Consumati peste oceanic, fratilor! Si gemuri de fructe“, face profetii despre sfarsitul lumii, are insigne multe pe piept (ca o parodie a Colonelului!) si isi hraneste cainii cu boabe de porumb. Traieste intr-o permanenta lume a saturnaliilor, in care sclavii sunt egali cu stapanii, nu are alta optiune decat sa defileze in acest rol si despre asta si povesteste in roman. Hleanda este povestasul extrem, din acest motiv o si omoara scriitorul in carte. Pretul? Pentru a face loc unei noi intamplari pe strada Salcamilor si prin ea, pentru a da stafeta povestasului final, naratorul insusi.