din culise

Cum se vede o piesa de teatru din culise

Stimati cititori, va invit sa va ocupati locurile in fata calculatorului. Va rog, ca pe durata lecturii, sa inchideti telefoanele mobile, sa va deconectati de pe FB sau messenger. Consumul de cafea, licori parfumate sau tigari – fie si electronice – este strict permis.

Cum se vede o piesa de teatru din culise

Parintele Elpidi: „Da, intr-adevar, in chestia asta e ceva umnezeiesc“

115 cescute sparte, 115 gloante oarbe, 115 farfurii de coliva. Da, din 2009, cand s-a jucat prima data Sinucigasul, la fosta sala Amfiteatru, Semion Semionovici Podsekalnikov a cerut 115 farfurii de coliva. „Grau! Da-mi niste grau! Vreau sa mananc!“, spune, spre final, de-abia trezit din betie, personajul interpretat de Dan Puric. Si, in timp ce mananca, regizorul tehnic, Costica Lupsa, imi sopteste la ureche: „Stii ce buna e coliva? E proaspata, facuta azi-dimineata. Avem si colivareasa pentru aceasta piesa“. Sunt in arlechinul Salii mari de la TNB, Senia tocmai a „inviat“, mai e putin si cade cortina. Dar nu inainte de-a povesti, act cu act si pas cu pas, cum am vazut eu Sinucigasul din culise.

 

„… si chiar ar fi interesant ca, odata, sa vina cineva in culise si sa scrie despre o piesa de teatru asa cum se vede ea din spatele scenei. Lansez, pe aceasta cale, o invitatie“. La Radio Romania Cultural se aude vocea lui Marius Manole. Inconfundabila. Fres, aromata, perfect conturata. Ca un lichior mentolat. Si daca a fost o gluma? Daca…? „Vino vineri, la Sinucigasul. Ne vedem la 7, in spatele Teatrului, la Intrarea actorilor“, avea sa-mi raspunda, imediat cum l-am sunat, Marius Manole. Deci, nu a fost o gluma! Dimpotriva, a fost o fericita intalnire intre o voce si-o pereche de urechi. O intalnire pe care am experimentat-o de 15 ori, in 15 moduri diferite, atatea cate au fost glasurile actorilor din piesa. Contorizez astfel reprezentatiile, pentru ca din culise, rolurile se aud, mai degraba decat se vad, vocile devin personaje, au tonalitati, temperamente si varste diferite. Sunt ca instrumentele muzicale. De aceea, nici tuba nu a fost aleasa intamplator ca obiect de recuzita. O vioara ar fi stricat totul. Dar despre tuba si acustica ei, mai tarziu.

 

– Cand o sa intre actorii, o sa dea cu picioarele peste cabluri. Deci trebuie semnalizate si astea… Pe cai, baieti! N-avem cai? Atunci, pe curand!
– Nea Mitica, ia reflectorul ala de-acolo! Costica a zis ca e parazitar… Pe moment de heblu o sa se vada lumina asta albastra…
– Acolo, la bare, ati pus? Nu mai luati din cutii, ca ajung baghetele astea…
– Pai nu, ca nu mai iau, mai tin si pentru maine, laaaa, cum ii zice, la Livada…

 

Heblu. Ce este heblu? Baghete. De care baghete? Si pentru ce? Primul schimb de replici pe care-l aud in spatele decorurilor ma arunca intr-o noapte neagra. Intrebari una dupa alta, pasi grabiti in stanga si-n dreapta, disting cu greu chipuri. Doar profiluri si siluete. Baietii din echipa tehnica ma lumineaza: „Heblu e atunci cand se stinge lumina, cand e intuneric bezna, iar baghetele astea fosforescente le folosim ca sa marcam drumul actorilor, sa vada pe unde sa mearga“, imi explica nea Mitica. Lucreaza impreuna cu Laurentiu Andronescu si Costica Lupsa, amandoi regizori tehnici. „La Sinucigasul suntem doi regizori tehnici“, ma lamureste Costica. Dupa care fuge in cabina tehnica si, la un microfon „cu ascultare la cabine“, ii anunta pe actori ca mai e un sfert de ora pana la inceperea spectacolului.

 

Bum, bum, bum, uitasem de emotii. Din sala sau din culise, trairea e la fel. Inima incepe sa-mi bata puternic si daca as fi avut un amplificator de sunete in dreptul ei, zgomotul ar fi putut inlocui ticaitul ceasului din actul III. Costica da drumul la spectatori, „cam trei sute de spartani“, spune el. Repede o poza de dupa geamurile-decor. Cand ma intorc la locul meu, intrezaresc o silueta.

 

Pluteste. Chiar daca nu deschide piesa, a sosit in culise mai devreme. Atinge usor pardoseala, elegant. Prezenta ei este difuza, calda, protectoare. Ca o mama. Ca mamica din rol (Serafima Ilincina). Nu are stare. Se plimba, se asaza pe un scaun, isi aranjeaza salul, se plimba iar. Schimba o vorba cu sufleurul si isi reia drumul emotiilor printre baghetele fosforescente.  Emotii? Bum, bum, bum, cum poti sa intri-n rol fara sa nu-ti bata inima? Adela Marculescu transfera propria identitate locului si jur ca daca ar fi suflat peste caietul cu replici al Madalinei (sufleorul) s-ar fi petrecut o magie. Nu, Silviu Biris, nu s-ar fi ridicat praful! Praful din culise e si el un detaliu de recuzita. Ca praful de pulbere din pistolul cu care vrea sa se impuste Podsekalnikov. Sau ca scara pe care o arunca nea Mitica pentru a reda zgomotul care se aude, la un moment dat, din baie.

 

Costel Constantin paseste altfel. Mai apasat. Pare sever, dar sunt convinsa ca nu e decat o masca. E imbracat in pijama, iar langa el se afla Tania Popa, si ea in haine de noapte. Se pregatesc sa devina Aleksandr Petrovici Kalabuskin si Margarita Ivanovna Peresvetova. Intre timp, pe scena s-a soptit, s-a suspinat, s-a alintat, s-a ridicat tonul si s-a tipat. Un schimb intim de voci, perforat de frustrarile unui menaj in care sotia este cea care aduce bani in casa. Semion Semionovici Podsekalnikov, alintat Senia, este jucat de Dan Puric, iar Maria Lukianovna, alintata Masenka, de Ileana Olteanu. Percep asemanari de timbru intre vocea lui Dan Puric si cea a lui Horatiu Malaele. Il intreb pe Costica daca si lui i se pare la fel, iar Costica imi expune viziunea lui: „Poate e din cauza ca amandoi au tendinta sa vorbeasca incet“. Poate are dreptate.

 

Tania Popa: Iei notite?
Eu: Da, iau notite.
Tania Popa: Pentru cine?
Eu: Pentru mine.
Tania Popa: Am inteles.
Zambeste. Si acum, la cateva zile dupa ce am vazut Sinucigasul din culise, imi amintesc perfect zambetul Taniei Popa. Bucuria, nerabdarea, entuziasmul cu care a intrat in rol si cu care l-a interpretat, aceste stari nu au parasit-o nici dupa ce-a lasat-o pe Margarita Ivanovna Peresvetova in suspensie, reflectoarele mi-au aratat asta pe chipul ei. Sunt alte fete ale emotiei. Alt mod de a le trai. „Viata e minunata“, rosteste Kalabuskin triumfalist si cu intentii de induiosare. Senia e redus la tacere, parca nu si-ar mai pune capat zilelor, trei sute de spartani mediteaza. Viata e minunata, si-n scurt timp se va auzi sunetul spart, stangaci, esuat al unei tube. De ce o tuba?

– „Obtinem in felul asta…“, incepe Senia.
– „… nota Si!“, completeaza Costica in spatele scenei.
– „… nota Si“ confirma Senia pe scena.
Costica stie toate replicile pe de rost. Nu e prima data cand le anticipeaza. A venit momentul tubei, pe care dex-ul o defineste ca fiind „instrumentul muzical cu registrul cel mai grav din orchestra simfonică“. Forma ei baroca, asociata cu nota Si imperfect articulata, stangaci, neterminat si trist, exprima, acustic, sensul textului scris de Nikolai Erdman: Sinucigasul nu este decat o aparenta comedie. Viata-i fum, Viata-i vis, Viata-i iluzie, Viata-i teatru, plang, in cor, scriitorii baroci. Viata… nu are sens, declama Viktor Viktorivici (Silviu Biris), in actul IV, spre final, anuntand sinuciderea unui coleg de breasla, singurul act de auto-moarte din spectacol. Iata cum coliva lui Senia capata si ea un sens. Insa tuba mai spune ceva – cu cat cantecul ei este mai stangaci, cu atat muzica de deschidere si de legatura intre scene si acte, aceeasi mereu, devine mai ritmata, mai dansanta. Il inspira pe Costica sa imite o chitara, iar pe copilul surdo-mut (Alexandru China) sa faca pe tobosarul. Muzica, se pare, i-a dezmortit pana si lui simturile. Iar mirosul de cafea mi-a adus, sub vizor, o alta silueta.

 

O silueta care merge cu pasi mici si repezi, precipitat. Repeta, cu glas incet, replicile. Repede, repede. Isi drege vocea, o data, de doua, de trei ori. Mai bea o gura de cafea. Inca nu e randul lui, dar e ca si cum ar fi. Nici el nu are stare. Asist la o bucurie-n masa. Si in culise actorii isi iubesc meseria. Marius Manole se uita la scena, se-ntoarce si reia drumul emotiilor printre baghetele fosforescente. Mai e putin si se transforma in Egoruska, curierul care-si incepe rolul prin a pandi marxist o femeie si va sfarsi jumatate beat, simuland un discurs despre regatul Danemarcei si despre socialism. Rad cand aud personajul strigand disperat „Maria Lukianovnaaa…“. Rad si cand il aud pe Costica, soptindu-mi pe un ton glumet, „Asa se strica decorul!“ – Aristarh Dominikovici Grand-Scoubique, reprezentantul intelectualitatii, tocmai a deschis o usa. De fapt, a trantit-o, iar zgomotul pe care l-a scos s-a auzit mai tare decat scara izbita de nea Mitica. Aristarh este interpretat de Marius Bodochi, in mod sigur, cel mai puternic actor.

 

Puternic si impunator in culise, cu multe slabiciuni ca personaj masculin. Grand-Scoubique plange usor si devine patetic, starneste rasul. Felul lui de-a fi intra in contrast cu prezenta fizica a lui Marius Bodochi. De-aici si savoarea interpretarii. E bine stiut: rolurile de comedie sunt cel mai greu de interpretat. Astfel, emotiile primesc o noua justificare. Si Marius Bodochi, si Maria Buza, de exemplu, cautau, inainte de a intra pe scena, clipe de reculegere, de singuratate. Ca si cand ar fi urmat sa dea un examen, poate ca nu neaparat cu publicul, cat cu ei insisi. Pana la urma, bum, bum, bum, cum poti sa intri in rol fara sa nu-ti bata inima?

 

Se rostesc cuvinte demonstrativ sau patetic, imperativ sau arogant, tandru sau languros. Sau se repeta si se accentueaza in cor un singur cuvant: „Bea, Senia! Bea, Senia! Bea, Senia! Bea! Bea! Bea! Bea!“. Se tace pana la mutenie – in Sinucigasul, am scris deja, exista si un personaj surdo-mut. In culise, acest personaj, devenit Alexandru China, pare putin dezorientat. Are un telefon in mana si nu stie unde sa-l puna. Costica ii intuieste debusolarea, o verbalizeaza, copilul ii confirma: „On pic!“. Si il ajuta cu telefonul. Pe Dan Puric cu tuba sau pistolul, pe Ileana Olteanu cu ligheanul sau cana, pe Adela Marculescu cu palaria. Ii aranjeaza papionul lui Mihai Cuciumeanu (chelnerul), inainte de actul III si o complimenteaza pe Tatiana Constantin (croitoreasa), dupa ce a terminat cu masuratorile pentru Maria Lukianovna. Pentru a 116-a oara! Cati oameni pot face de 116 ori acelasi lucru ca si cand l-ar face pentru prima data?

 

Silviu Biris: Ce scrieti acolo?
Eu: O poveste despre teatrul din culise.
Silviu Biris: Aveti grija sa nu va acopere praful prea mult.
Ma uit la praf si nu vad praful. Ci un detaliu de recuzita, ca praful de pulbere din pistolul pe care tocmai l-a descarcat Podsekalnikov. „Sa nu te sperii!“, mi-a zis Costica inainte de a se auzi impuscatura. Sunt in arlechin, Senia mananca pofticios din coliva, cum sa nu-i placa?, E proaspata, facuta azi-dimineata. Viktor Viktorivici, scriitorul, anunta sinuciderea colegului de breasla si-ncheie profetic, Viata… n-are sens. Spectatorii aplauda, actorii reiau drumul emotiilor printre baghetele fosforescente, Egoruska, pardon, Marius Manole, ma-ntreaba A fost ok? si-mi vine in minte replica parintelui Elpidi (Andrei Finti), „… in chestia asta e ceva dumnezeiesc“. Da, a fost ok.

One thought on “Cum se vede o piesa de teatru din culise

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *