Stimati cititori, va invit sa va ocupati locurile in fata calculatorului. Va rog, ca pe durata lecturii, sa inchideti telefoanele mobile, sa va deconectati de pe FB sau messenger. Consumul de cafea, licori parfumate sau tigari – fie si electronice – este strict permis.
Parintele Elpidi: „Da, intr-adevar, in chestia asta e ceva umnezeiesc“
115 cescute sparte, 115 gloante oarbe, 115 farfurii de coliva. Da, din 2009, cand s-a jucat prima data Sinucigasul, la fosta sala Amfiteatru, Semion Semionovici Podsekalnikov a cerut 115 farfurii de coliva. „Grau! Da-mi niste grau! Vreau sa mananc!“, spune, spre final, de-abia trezit din betie, personajul interpretat de Dan Puric. Si, in timp ce mananca, regizorul tehnic, Costica Lupsa, imi sopteste la ureche: „Stii ce buna e coliva? E proaspata, facuta azi-dimineata. Avem si colivareasa pentru aceasta piesa“. Sunt in arlechinul Salii mari de la TNB, Senia tocmai a „inviat“, mai e putin si cade cortina. Dar nu inainte de-a povesti, act cu act si pas cu pas, cum am vazut eu Sinucigasul din culise. Continue reading …
„Aprilie este luna cea mai nemiloasa.“ Avea dreptate Eliot. Aprilie este luna cea mai nemiloasa nu numai pentru ca starneste radacinile de plante, flori si copaci amortite sub zapada iernii, dar si pentru ca tulbura dulcea lancezeala a porumbeilor. Primavara coincide, in cazul lor, cu startul pentru concursuri. Gata cu linistea hibernala, gata cu imperecherea, gata cu programul de voie. La sfarsitul lunii aprilie, sunt luati din custi, imbarcati si lansati intr-o calatorie pe care unii o stiu, altii o intuiesc. Cat de poetic vede, insa, un crescator de porumbei toata povestea asta?
Premiera in istoria jazzului romanesc. 
Ramuri inmugurite, pasari si viorele. Umbrele de soare, barci si valurile marii. Frunze ingalbenite si picaturi de ploaie. Erau simboluri clasice care te trimiteau spre anotimpuri. Si, ca toate simbolurile, aveau viciile lor: repetate la nesfarsit, deveneau monotone. Cum le „recuperau“ vitrinierii farmecul originar? 
„Ia citeste ce scrie aici!“ si mi se intinde un fel de manual, in format A4, cu titlul „Etalarea marfurilor – documentar“. Il deschid si incep sa citesc: „ORDIN: Se aproba Programul de masuri pentru imbunatatirea prezentarii retelei, etalarii marfurilor, vitrinelor si…“. Ma opresc. 
Despre tehnici vechi si tehnici noi, despre uniforme nemtesti si despre destinul omoplatilor de urs. Dar, mai ales, despre maimutica tamarin – cum un corp inert, fara suflare, s-a transformat intr-o silueta in miscare, gata de atac. Despre toate acestea, tot cu Radu Pana. 
Pe-o masa, o potarniche. Pe alta, un canar si-o rata salbatica. Pe un dulap, un sarpe cu clopotei, iar dupa doua usi uriase, un cocos de mesteacan. Intr-un sertar, gandaci de Madagascar si-o tarantula. Intre toate acestea, Radu. Lucreaza atent la omoplatii unui urs de pestera. Nu, nu suntem intr-un film, ci la 
Uneori poate dura si trei saptamani. De la prima faza, cea in care lemnul trebuie slefuit bine, pana in faza in care figura sau scena biblica prinde viata. La icoanele pe sticla, lucrurile se simplifica. Aparent. Si-aici e nevoie de timp, de pasiune, de viziune. De muzica buna si-o singuratate absoluta. Cel putin, asa am inteles de la