Continuare la partea intai…

Americanii sunt cei mai tari. Arata ce fac, cum fac. Europenii sunt mai inchisi, nu dau informatia asa usor. Americanii o dau, pe bani, dar o dau. Ei gandesc altfel. Daca esti bun, castigi, daca nu, nu.

Scriu despre cărți pe instagram.com/ ocarteintrofraza

Despre tehnici vechi si tehnici noi, despre uniforme nemtesti si despre destinul omoplatilor de urs. Dar, mai ales, despre maimutica tamarin – cum un corp inert, fara suflare, s-a transformat intr-o silueta in miscare, gata de atac. Despre toate acestea, tot cu Radu Pana. 

„Am vrut sa te intreb de mult, dar m-am luat cu vorba. De unde vine mirosul asta?“. Seamana cu acetona, dar nu e acetona. „E rasina“, imi spune Radu, „material de umplutura, practic umpli negativul cu el; poti sa faci si din ipsos, dar ipsosul este foarte fragil si nu rezista in timp, mai ales cand ai suprafete foarte subtiri, cum sunt astea, de 5 mm“, continua el, aratandu-mi mulajul dupa omoplatii ursului de pestera. „Apropo de materiale, cum erau tehnicile de impaiere inainte si cum sunt acum?“. „Se foloseau materiale destul de toxice, de exemplu, arsenicul, iar in loc de spuma poliuretanica sau alte rasini, se utiliza talasul. Referitor la tehnica propriu-zisa, lucrurile au evoluat mult. De pilda, la o pasare, inainte, sarma de la picior se introducea in mijlocul corpului, nedandu-i, practic, flexibilitate. Mai nou, tehnica pe care am invatat-o eu, in timpul specializarilor, presupune pozitionarea sarmei langa coada, ea se indoaie si, astfel, ai si un femur care da o mobilitate piciorului.“ Radu imi mai spune ca „americanii sunt cei mai tari in domeniu, ca dau informatia pe bani, dar o dau“ si, dupa toata partea asta de teorie, imi face si o mica demonstratie. Virtual, desigur, pentru ca, in timp real, impaierea unui animal poate dura zile in sir, de la prima, pana la ultima etapa. Radu deschide calculatorul si fac cunostinta cu povestea maimuticii tamarin.

A trecut de mult ora sase, ora la care ar trebui sa plece acasa. Dar Radu nu e omul programului – sa te macine o idee chiar si dupa cele 8 ore de munca face parte tot din ingredientul secret numit „atractie interioara“. „Daca e ceva ce nu am terminat, nu stau sa ma uit pe ceas, stau pana termin. Sau daca fac o combinatie de rasini pentru niste mulaje, nu pot sa plec linistit, plec cu gandul de a ma intoarce sa vad cum a iesit“, imi spune Radu. „Iti place sa joci fotbal?“, il intreb. „Candva, imi placea; acum vreo doi ani, am zis sa mai fac si eu putina miscare, sa mai joc un fotbal. Dar mi-au trebuit vreo 2, 3 etape pana mi-am revenit cu suflul. S-a dus, gata, nu mai am varsta, ce-a fost, a fost“, raspunde el. Si zambeste, pentru ca intuieste urmatoarea mea intrebare. Da, ce e cu uniforma agatata pe dulap, o uniforma RSR, care pare sa nu aiba nici o legatura cu locul in care ma aflu. Radu deschide folderele cu poze si imi povesteste, tot prin imagini, despre o alta pasiune a sa: participarea la reconstituiri istorice. E-o pasiune noua, de doi ani participa la intalniri de popularizare a uniformelor militare. Preferata lui e uniforma germana din primul razboi mondial si cele mai multe imagini sunt, evident, cu el imbracat in soldat german. „Hai, Radu! Ce faci? Nu mai vii?“. Colegii il cheama sus, in Muzeu. „Da, vin! Imediat…“. Dar nu pleaca. Observa ca mulajul dupa omoplatii de urs nu a iesit perfect. Ia o doza goala de Pepsi, amesteca pe fundul ei niste rasina si culoare, dupa care umple golurile. Acum, da, mulajul o sa iasa perfect.