Post navigation

din carti

Interviu cu Marin Mălaicu Hondrari: „Scriu când simt că am ceva de spus, ceva ce încă e imprecis și pentru mine“

Am avut odată o discuţie cu un amic care susţinea că nu există scriitori români. Venea cu exemple din literatura universală, pe locul I era, evident, Murakami, iar eu cu exemple de la noi. Blecher? Ecovoiu? Mălaicu-Hondrari? Nu auzise de nici unul. Ştia însă de Liviu Rebreanu şi de Ion. Ceea ce nu e chiar rău. Dar nici foarte bine. Şi nici suficient cât să te facă să spui că nu există scriitori români. 

Pentru că mi-a plăcut de la prima carte pe care am citit-o, Cartea tuturor intenţiilor, până la Apropierea şi Lunetistul, am vrut de mult să fac un interviu cu Marin Mălaicu Hondrari. L-am întrebat, printre altele, ce anume face ca o poveste să fie bună. Mi-a răspuns: „Totul; şi cel mai neimportant e subiectul poveştii“. Mă întreb acum (şi de fiecare dată când descopăr un scriitor care îmi place!) ce face ca o carte să fie bună. Cred că trebuie, în primul rând, să simţi că textul te doreşte. Dacă dragoste nu e, nici carte nu e. Eu am simţit asta. Şi în Cartea tuturor intenţiilor, şi în  Apropierea, şi în Lunetistul. Lucru pe care vi-l doresc şi vouă!


De ce scrii?
Ca să nu citesc tot timpul.

Când ți-ai dat seama prima dată că vrei să devii scriitor și nimic altceva?
Îmi amintesc exact: treceam strada și am văzut o fată cu ochelari de soare și buze foarte roșii; apoi m-am uitat mai bine în jur și era noapte, nu era nimeni, zăpada scârțâia.

Dacă nu ai fi scris, ce altceva ți-ar fi plăcut să faci?
Mi-ar fi plăcut să fiu toboșar într-o trupă de rock progresiv.

Scriu conform mersului trenurilor din România.

Cât timp îți ia să scrii o carte?
Zeci de ani, enorm de mult, atât de mult încât mă plictisesc și o public neîncheiată.

Ai un program, un orar de scris?
Scriu conform mersului trenurilor din România.

Când știi că trebuie să te așezi și să scrii o carte?
Când simt că am ceva de spus, ceva ce încă e imprecis și pentru mine.

Cartea tuturor intențiilor e cartea la care aș vrea să scriu la nesfârșit, o dorință absurdă, firește, dar nu mai mult decât actul de a scrie.

Ce face ca o poveste să fie bună?
Totul; și cel mai neimportant e subiectul poveștii.

Te-ai gândit de la bun început ca ordinea cărților tale să fie 1. Cartea tuturor intențiilor, 2. Apropierea, 3. Lunetistul? Te întreb asta, pentru că există o continuitate între romane.
Cred că e bine dacă par scrise de același om. Cât despre ordinea lor, așa s-a întâmplat. Cred însă că e important că am început cu „Cartea tuturor intențiilor“, pentru că e cartea la care aș vrea să scriu la nesfârșit, o dorință absurdă, firește, dar nu mai mult decât actul de a scrie.

Poate deveni literatura și frustrare? În Cartea tuturor intențiilor, scrii: „Dacă dragoste nu se face cu de-a sila, literatura tocmai cu de-a sila se face. Sila ca instrument de precizie.“

Cred că da, un fel de frustrare a ierbii sub copitele vacii. Dar sila din citat nu are prea mult de a face cu frustrarea.

Ai un „portret“ al cititorului în minte atunci când scrii?
Nu mă gândesc niciodată la cititor atunci când scriu. Iar cititorul din mine e mereu nemulțumit, bineînțeles. Noroc că există cărțile altora.

Un poem bun face cât o mie de romane.

În cărțile tale, personajele au fie „un raft cu cărți“, fie „o cutie cu cărți“ sau „o geantă cu cărți“. Sunt ca niște mini-biblioteci portabile. Ce cărți ai recomanda tu în aceste mini-biblioteci portabile?
În primul rând, cărți de poezie, desigur. Un poem bun face cât o mie de romane. Și când spun cărți de poezie mă gândesc la Intimitate, la Ghinga, la Poemul care nu poate fi înțeles, la Vocea, la Nimic, la Obiecte mișcate și aș putea să o țin așa mult și bine, pentru că slavă Domnului avem poeți buni. Romane: Molloy, Austerlitz, Extincție, Darul lui Humboldt (astea încap într-o cutie de pantofi, nu de prințesă, e drept, ci de pedestraș).

Și în Cartea tuturor intențiilor, și în Lunetistul, există multe locuri provizorii (rulota, hoteluri, diverse camere închiriate). Poate oferi provizoratul stabilitate?
E drept că am avut parte de multe locuințe provizorii. Îmi amintesc că prin anii 2000 am locuit timp de un an într-un hotel și nu a fost chiar atât de rău. Cred că locuințele provizorii mi se potrivesc și pentru că îmi place literatura fragmentată, romanele fragmentate, neliniare, și atunci da, există o anume stabilitate în provizorat. Să nu uităm că însăși casa sufletului e provizorie.

Îmi plac foarte mult Antonioni, Jim Jarmusch, Bertolucci. Orice film semnat de ei cred că merită văzut.

Când scrii, ți se întâmplă să-ți vezi povestea ca pe un film?
Nu, eventual ca pe un ecran alb cu voci din off care se iau la întrecere.

Apropo de filme, ai un regizor care îți place? Niște filme pe care le-ai recomanda?
Îmi plac foarte mult Antonioni, Jim Jarmusch, Bertolucci. Orice film semnat de ei cred că merită văzut.

În ce stadiu este ecranizarea după Apropierea? Când îl vedem la cinema? S-a făcut distribuția?
Tocmai m-am întors din Spania unde, împreună  cu  regizorul Tudor Giurgiu și cu actorul  Andrei Runcanu, am fost pe urmele personajului din Apropierea. Patru zile de documentare la fața locului, să zicem. Ne-au venit idei noi pentru scenariu. Din câte știu, distribuția nu s-a făcut încă, filmul e abia la început de drum.

Foto: Facebook - Marin Mălaicu Hondrari
It's only fair to share...Share on Facebook0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *