Marfa trebuia sa arate ca un tablou. Sa fie aerisita, curata, grupata. Sa te atraga.
„Ia citeste ce scrie aici!“ si mi se intinde un fel de manual, in format A4, cu titlul „Etalarea marfurilor – documentar“. Il deschid si incep sa citesc: „ORDIN: Se aproba Programul de masuri pentru imbunatatirea prezentarii retelei, etalarii marfurilor, vitrinelor si…“. Ma opresc. Continue reading …
E ca un canon. Ca la icoane. Nu ai cum sa intervii, pentru ca iese altceva. Da, cauti sa imbunatatesti, pentru ca poate nu-ti iese mereu cum trebuie. Imbunatatesti cu fiecare animal pe care il faci.
Pe-o masa, o potarniche. Pe alta, un canar si-o rata salbatica. Pe un dulap, un sarpe cu clopotei, iar dupa doua usi uriase, un cocos de mesteacan. Intr-un sertar, gandaci de Madagascar si-o tarantula. Intre toate acestea, Radu. Lucreaza atent la omoplatii unui urs de pestera. Nu, nu suntem intr-un film, ci la Muzeul Antipa. In demisolurile lui, taxidermistii fac magii – dau viata animalelor, pasarilor, pestilor. Adica, fac arta. Arta de a reda iluzia realitatii. Continue reading …
Uneori poate dura si trei saptamani. De la prima faza, cea in care lemnul trebuie slefuit bine, pana in faza in care figura sau scena biblica prinde viata. La icoanele pe sticla, lucrurile se simplifica. Aparent. Si-aici e nevoie de timp, de pasiune, de viziune. De muzica buna si-o singuratate absoluta. Cel putin, asa am inteles de la Mihaela Laslo, pictor restaurator, intr-o zi in care termometrele coborau cu mult sub minus 15 grade, iar “sfarsitul lumii” era de multa vreme subiectul fierbinte al anotimpului. Continue reading …
Nu e un merit sa mergi corect, e o deficienta sa mergi stramb.
Proaspat iesita pe piata, cartea istoricului Lucian Boia e un dus rece pentru toti cei care au crescut la umbra ideii ca “avem sange roman”. Pe de alta parte, este si o explicatie cat se poate de coerenta a starii de fapt din Romania de azi. Continue reading …
Povestile, insa, raman aceleasi. Declanseaza in oameni chestii. Vise, amintiri, tristeti. Uneori, bucurii. Asa cum s-a intamplat, de altfel, si cu nea George, recuziter la Teatrul Ion Creanga, de la care am invatat ca spectacolul de pe scena ascunde intotdeauna un alt spectacol. Unul care te face sa razi cu gura pana la urechi. Continue reading …
In locul in care postasul vine o data pe luna, iar preotul de patru ori pe an, nu se stie de criza, de framantari existentiale, de diete sau de incalzirea globala. Oamenii nu se grabesc, au timp si un mare secret. Sunt vecini cu… Dumnezeu.
Inelet, Scarisoara si Poienile de sus. Toate sunt pe Valea Cernei si toate au ceva in comun: au privilegiul de a fi izolate, fara a se intelege, insa, prin izolare, instrainare. Am avut bucuria sa merg in primul dintre ele, chiar daca bucuria a venit dupa un drum mai putin obisnuit. Dupa ce am traversat un pod stirb, amenintat de bulboanele Cernei, am urcat patru scari sucite, cu cel putin zece trepte fiecare. Dar asta nu a fost decat inceputul urcusului. Continue reading …