Cred că lipsurile operelor de astăzi vin din faptul că ele se nasc înainte de termen şi că artistul nu-şi mai acordă timpul de a le purta în sine. (André Gide, 1913)
Construită ca un miriapod, cu un cap şi multe picioare, „Pivniţele Vaticanului“ nu este doar o glumă la adresa conflictului dintre Biserică şi Francmasonerie ori o ironie care vizează credincioşii vulnerabili, ci şi o demonstraţie logică a felului în care se naşte un text, a faptului că firul roşu dintr-o poveste nu este întotdeauna vizibil, ci de multe ori înnodat şi ascuns, iar prin aceste tenebre, cu atât mai incitant. Continue reading …
Unii sunt atat de simpatici, incat ii asculti fara suflare, pe altii simti nevoia sa-i intrerupi, sa-i mai intrebi una, alta, iar cei mai putini nu spun nimic. Si daca nu spun nimic, devin antipatici. Iar singurul lucru care-ti ramane de facut e sa inventezi tu o poveste in jurul lor. Nu tu, cititorul, tu, povestasul din „Raiul Gainilor“. Daca nu inventezi, nu povestesti. Daca nu povestesti, nu supravietuiesti. Te mananca uitarea. Sau cainii, cum s-a intamplat cu Hleanda.
Povestile, de fapt, nu au nimic naiv in ele, si nici fabulos, atat timp cat samburele lor de adevar este „raul“. Raul serios, raul comic, raul dramatic, raul care bulverseaza personajele mici si mari, reale sau ireale. Fantastica, insa, ramane amintirea lor in timp, seductia pe care continua sa o exercite, pornirea de neoprit care te face sa te intorci la ele. La baronii mincinosi, bogatasii avari, copiii derutati de intamplarile prin care trec, universurile reduse la o coaja de nuca, pamantene, intergalactice sau, pur si simplu, magice.